Fleur du Mal

Am citit pe blog-ul amicei mele, Dana Volkova, povestea mai mult decât tristă a unui băiat care le-a mărturisit părinţilor lui ca este gay. Cu riscul de a mă repeta: M-a întristat foarte tare! Mai mult, mă revoltă!! Articolul în cauză este acesta: ““Tabula rasa” în anul 2009, secolul 21“.

Indiferent că eşti un părinte, care-şi bănuieşte fiul sau fiica de homosexualitate, un băiat gay, o fată lesbi sau pur şi simplu eşti hetero acorda-ţi 10 minute pentru a citi articolul de mai sus! Apoi revino aici, te rog.

Am ales această melodie, pentru că este mai mult decât relevantă celor ce urmează.

[...]

Ceva personaj important spunea mai demult: „Dacă vrei sa fii fericit, crede! Dacă vrei să ştii adevărul, suferă!”
…
Trecând zilele trecute printr-o staţie aglomerată de metrou m-am lovit cu fruntea de vocea unei cerşetoare. Cânta. Oamenii se înghesuiau pe trei nivele construite subteran, trenurile zumzăiau. Când am ieşit în stradă, încă o auzeam. Nici măcar nu m-am oprit să-i las un bănuţ în căciulă. Nu ştiu dacă ai întalnit cândva în trecerea ta prin viaţă ceva care să fie echivalentul termenului de „divin”. Dacă da, atunci înţelegi ce spun…
…
Deşi ştiam de mult timp adevărul, mi-am aplecat privirea şi am întins larg braţele-mi albe. Am închis ochii în lacrimi. Şi am continuat să cred în iubire. Nu am găsit altă cale.
…
Aş vrea să am posibilitatea de a mă întoarce în trecut. Să mă opresc în faţa acelei femei şi să-i las ceva în căciula murdară. Să mai simt pentru câteva clipe divinitatea curgând prin unde sonore peste tot în jurul meu.
…
Aş vrea să mai am măcar o dată puterea de a crede iarăşi.

Am visat azi-noapte că mă strangeai în braţe. Era linişte şi cald. Trenul oprea din staţie în staţie. Priveam fiecare peste umărul celuilalt. Către oraşe şi ţări îndepărtate. Priveam spre viitor… Fiecare dintre noi vedea însă altceva.

Dormeam contopiţi în această îmbrăţişare imaginară, singura realitate ce ne mai leagă. Ţi-am spus că te iubesc. Tu ai răspuns că va veni şi rândul meu.

Cineva şi-a pus azi perdele la geamuri: pe dinafară. Stă de cealaltă parte a ferestrei şi urmăreşte cu o teamă nebună cum vântul le împinge dintr-o parte în alta. Ploaia le umezeşte în iarnă. Le este frig. Le este groază, căci urmează să vină noaptea şi de cealaltă parte a ferestrei nu va mai sta nimeni durerea să le-o privească.

Te-am văzut zilele trecute trecand întamplător prin faţa mea. Erai înalt şi încă blond. Ţineai pumnii stranşi, cu pielea de pe ei un pic înroşită. Călcai hotarat. Te grăbeai să ajungi undeva. Poate la cineva.

M-am trezit în această dimineaţă incapabilă de orice gest. Pleoapele stau lipite în colţurile ochilor. Buzele apasă una peste alta. Tot ce pot face este să simt.

Pe zi ce trece devin tot mai mult om.

Pe când eram doar o adolescentă am întrebat-o pe o bună prietenă ce înseamnă dragostea. Şi ea mi-a răspuns: „Dragoste este atunci când ai în faţa ta o coală albă de hârtie şi tu plangi.”

Ei bine, pe vremea aceea înţelegeam vorbele ei ca fiind echivalentul unui act dintr-o piesă de teatru. Mă refer la termenii „spaţiu şi timp”.

Apoi am conştientizat faptul că aceşti doi termeni sunt relativi: Am călătorit spre locuri îndepărtate, petrecând astfel ani în şir. Am găsit însă mereu la îndemană câte o coală albă de hartie. Şi apoi din nou am plâns.

Am căutat răspunsurile peste tot în jurul meu. Dar încă nu sunt destul de matură ca să le găsesc în interiorul sufletului meu.

petală îngheţată-

de ultima rază de soare

atarnă crucea din varful bisericii

albe.

visele stranse toate

între palmele tale:

uscat, două frunze

se mai agaţă

în cădere

de a mea

speranţă.

Plouă în noapte. Mărunt şi rece. La celălalt capăt de coridor. Coridor de cămin studenţesc. Mizer şi gri. Gălăgios de atâta teamă şi frustrare.

Plouă la început de decembrie. Aşa cum plouă mereu înainte de prima ninsoare.

Tremurul trupului cu privirea aţintită spre reclama luminoasă ce imită un Moulin Rouge de lux. Prin fereastra îngustă, ochii ce caută o anume pereche de faruri. Le aşteaptă. Apoi cerul coboară. Norii prind contur. Şi maşina întarzie să apară…

Există, cred eu, două categorii de oameni. Cei ce dăruiesc. Şi aceia ce primesc. Şi ca şi în toate celelalte variante existenţiale, trebuie păstrat şi aici… un echilibru. Dar oare se poate? Căci, din păcate, cei ce primesc, îşi vor dori mereu ceva mai mult, sau altceva… Iar cei ce dăruiesc, vor dărui mereu mai mult, în loc să ceară şi să primească. Nu este un gând negativist. Este realitatea, aşa cum o percep eu, trecand prin viaţă…

[...]

În ultimele zile am ajuns de la multe ori la mall. La Iulius Mall Timişoara, ca să nu apară confuzii. Vis-a-vis de hipermarketul Auchan se găseşte un… aprozar. Pentru că alfel nu pot să numesc magazinul acela. Se numeşte ceva cu BIO…

Desigur, dobitocia cu mâncarea organică nu este absolut deloc nouă, motiv pentru care nu vreau să vin eu cu alte informaţii despre acest lucru.

Ceea ce mă irită la culme este prostia omenească. Alimentaţia BIO este una din consecinţele prostiei oamenilor. Acum câţiva ani bieţii ţărani români nu mai aveau voie să-şi comercializeze produsele, datorită faptului că acestea sunt imperfecte. Roşiile au pete, striaţii, sunt prea mari sau prea mici, prea lunguieţe sau prea rotunde, morcovii nu sunt drepţi, cartofii au dimensiuni si forme diferite ş.a.m.d.. Aşa că românul snob şi prost nu s-a mai dus la tanti de la piaţă, el merge, cel puţin timişoreanul, la Iulius Mall la aprozarul BIO. Degeaba e trântit într-o locaţie super luxoasă, mie tot a aprozar îmi arată. Şi mi se pare pur şi simplu scandalos, să te duci, dragă, la mall să-ţi iei ceapă şi cartofi.

[...]

aerul ce trece umed

prin sangele din inimă.

nu ştiu de ce,

degetele

nu mai mişcă.

ochii gălbui

privesc nedumeriţi:

sufletul

ce străbate

viaţa înspre lumină.

[...]

Aud clopotele prin fereastra întredeschisă. Aprind încă o ţigară. Încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă acestea ar suna astăzi în cinstea nunţii mele. Am fost cerută de curând… E a cincea oara cand un bărbat îmi spune că ar vrea sa-şi împartă viaţa cu mine.

Prima dată cand am auzit asta, aveam 16 ani. El era prea „neamţ”. Pe cel de-al doilea nu-l iubeam şi mă simţeam încă mult prea tanără pentru aşa ceva. Cel de-al treilea cred că m-a cerut din greşeală. Sau cel puţin nu am reuşit până în ziua de azi să înţeleg dacă într-adevăr mă vroia. Sau mă vrea.  Al patrulea a spus-o în glumă. Dar asta doar pentru faptul că nu îndrăznea să vorbească serios. Pentru că ştia ce aveam să-i răspund.

[...]

Au venit părinţii mei azi. Din nou. La un moment dat am plecat în oraş. Când m-am întors am gasit scârboşenia asta de prost gust pe peretele din sufragerie. Şi nu mă interesează alte păreri. Mie mi se par absolut dezgustătoare şi de prost gust.

Autocolant de perete