Dragă iubite,

Îţi scriu, pentru că am ajuns la capătul răbdarii… Îţi scriu, pentru că mă simt neputincios, slab. Iubitule, iţi scriu, pentru că sunt singur, pentru că sunt… gol, vidat. Absenţa ta mă încolţeşte, nu mai ştiu să lupt cu ea. Vrea să zămislească cu mine demonul singurătăţii. Absenţa ta, dragostea mea, vrea să-i port copilul pentru totdeauna, o gestaţie toracică permanentă. Vreau ca pieptul să-mi fie greu, să nu pot răsufla liber, să nu pot râde. Absenţa ta vrea ca pruncul ei drăcesc să umple locul tău.

Mă lupt cu ea, dar acum, după atâţia ani de bătălie neîntreruptă îmi simte puterile diminuate. Iubirea mea, absenţa ta mă izbeşte de perete. Mă strânge de gât. Mâna ei de fum negru îmi paralizează pelvisul, sărutul îi e rece. Iubite… Absenţa ta m-a violat. A lăsat în mine un embrion blestemat, pe care numai tu îl poţi smulge din uterul ventricular. Se hrăneşte cu frumosul din mine.

Nu ştiu cum pot ajunge la tine, nu ştiu cum să-ţi explic să ajungi la mine… Pentru că nu ştiu cine eşti. Până acum am crezut să te găsesc în atâtea chipuri, am crezut să te văd în atâţia ochi, m-am înşelat cu atâtea atingeri. Ştiu însă că undeva respiri şi tu. Şi poate te lupţi şi tu cu absenţa mea.

Mai am un grăunte de lumină. L-am ascuns bine, adânc, astfel încât monstrul să nu-l poată înhăţa. Dar oare cât va mai străluci?

Doar de aş şti cum să ajung la tine. De mi-ai respira pe piele, să mă încălzeşti. De-aş cădea în îmbrăţişarea ta, rodul absenţei tale ar muri şi aş putea să-ţi zâmbesc şi să mă oglindesc în ochii tăi. Fii tu singurul care va veni să stea, să facă din grăuntele de lumină un bulgăre crescător.

Fii tu, singurul!

Cu dragoste sângerândă,

Eu, al tău.

- Vai fată, ai auzit?!! (dând din mâini)

- Ce, dragă?

- Ricky Martin e gay! (dând din mâini şi ţopăind)

Un om e ceva mai mult decât o banală etichetă ce i se lipeşte în frunte. La fel şi cu Ricky Martin, care pe lângă calităţile de muzician şi design-ul mai mult decât reuşit, a demonstrat că e un tip deştept, citit şi sensibil. Asta ar trebui să conteze!

Urmează câteva din melodiile lui, care mi-au plăcut cel mai mult.

În spaniolă “Vuelve” înseamnă “Întoarce-te”.

Altă piesă a lui Ricky Martin, care-mi place foarte mult este “Private Emotion”. Îmi amintesc de perioada când apăruse single-ul, o ascultam pe repeat. A rămas una din melodiile prin care cineva m-ar putea “decodifica”.

Mă bucur că într-un final a scos adevărul la iveală. Sunt convins că acest lucru îi conferă o nouă dimensiune a sintagmei “a fi liber”. Bravo!

Lara Fabian – Broken vow

Cea mai mare parte din acest drum am parcurs-o târâş, pentru că nu prea am ştiut să merg. Apoi am mai făcut şi câţiva paşi, după care m-am împiedicat de mine însumi si-am căzut. Din nou pe jos, în arşită şi ţărână, în ploaie rece şi noroi. Am zăcut şi-am aşteptat să se termine cu mine. Am blestemat că nu s-a terminat. N-am avut de ales, decât să mă târăsc mai departe, centimetru cu centimentru. Am păşit apoi din nou.

Ieri seară am râs. Am râs în hohote. Apoi am realizat că nu mai râsesem aşa de foarte mult timp. Nici acum nu-mi amintesc cand am râs aşa ultima oară. Sunt puţine lucruri de care îmi amintesc din ultimii câţiva ani. Mă bucur însă, că printre acestea sunt şi minuni.

Obosesc, uit să mai privesc înainte, merg orbeşte şi, inevitabil, cad. Atunci, cu ochii-n stele şi cu soare-n privire, văd altfel, văd bine, clar. Îmi continui drumul.

Lăsaţi-o pe Mimi să cânte, poate vă mai destinde emoţiile. Mă bucur că e, stai ce e? Ah… E deja sâmbătă, anyway, mă bucur că sunt liber şi pot să-mi trag sufletul un pic. Îmi face plăcere când pot să-mi las degetele să se plimbe libere pe tastatură, chiar dacă produsul finit este un text lipsit de sens şi poate chiar plictisitor. Nu scriu pentru vreun public, scriu pentru că unerori mă relaxez sufleteşte în acest mod. În fond şi la urma urmei, chiar nu am nimic de zis în seara asta, nu militez pentru nimic, nu crtitic nimic, nu povestesc absolut nimic.

Mă bucur doar. Mă bucur că sunt în viaţă şi că după atâta luptă şi atâtea drumuri greşite, simt că în sfârşit păşesc pe drumul meu, simt că fac ceea ce fac pentru mine!

Nu prea mai am nimic de zis. Între timp mi s-a făcut şi somn, aşa că mă bag în pat.

“Ascult la televizor ştirile. Mă crispez, mă încrunt, apoi râd, râd în hohote, îmi dau lacrimile – nu ştiu nici eu dacă de supărare sau de extaz, mă enervez, mai bag câte o „mai du-vă dracu de idioţi”, apoi râd din nou. Mă înroşesc la faţă de ruşine şi sting televizorul. Analizez şi ajung la cea mai logică concluzie: românii s-au refugiat în basme. Putem distinge cu uşurinţă unele tradiţionale româneşti, altele străine, legende religioase, poveşti nemuritoare şi multe filme ştiinţifico-fantastice.

Spre exemplu să ne gândim la „Hänsel şi Gretel”. Luând exemplul acestei poveşti, politicienii noştri au luat cu asalt căsuţa de turtă dulce numită Românica, interpretând evident greşit morala poveştii, şi au înfulecat din ea până când burtihanele lor disgraţioase au atins pământul odată sărutat de Ion. Au furat şi comoara „vrăjitoarei”, înşelându-se din nou, căci „vrăjitoarea” era chiar ţărişoara noastră dragă, şi au împărţit-o cu bucurie în suflet copiilor şi nepoţilor lor, evident. „Vrăjitoarei” nu au reuşit să-i vină însă de hac fiindcă nu încăpea în cuptor aşa că au nimicit-o ignorându-i strigătele de disperare.

O altă poveste semnificativă şi evident demnă de urmat pentru concetăţenii noştri este „Cenuşăreasa”. Orice dom’şoară, prostovană şi lipsită de orice fel de urmă de sclipire intelectuală, dar dotată de Mama Natură cu oareşce trăsături (sub nici o formă de caracter) se visează a fi Cenuşăreasă. Şi astfel, părăseşte cătunul ponosit în care a venit pe lume şi porneşte plină de speranţa unui viitor strălucitor, poate chiar artistic, spre capitală unde îl va întâlni în mod cert pe Prince Charming, un bătrânel cu cel puţin 30 de ani mai în vârstă, cu artrită, diabet, un pic de ulcer şi neapărat predispus la infarct. Astfel, Cenuşăreasa noastră, necioplită şi incultă, îşi vinde şi ultimul dram de demnitate contra unei perechi noi nouţe de silicoane cu care va cuceri „tinerii” burlăcei (sau văduvi, după caz) ai capitalei. Poate se apucă de muzică, fiindcă este trendy, şi îşi face o formaţie alături de alte fetiţe tunate. Formaţia trebuie să aibă neapărat un nume senzual iar principalele calităţi artistice vor fi decolteul, lipsa lenjeriei, buzele asemănătoare unei bărci pneumatice, părul platinat şi sponsorul din spatele scenei. Şi uite aşa, Cenuşăreasa noastră ajunge din fiică de văcar mare doamnă la oraş, cu vilă, piscină, silicoane şi un soţ impotent. Dar nu contează nimic atâta timp cât reuşeşti prin forţe proprii să ajungi un VIP românesc de primă mână.

Să trecem acum la politică, la noul guvern, condus de vechiul pitic Statu-palmă-barbă-boc, care nici măcar barbă nu mai are. Înarmat cu idei geniale de distrugere în masă a ceea ce a mai rămas din biata Românică a Cârcotaşilor, el a apelat la personaje din filmul Harry Potter pentru a-şi crea un guvern pe măsură. Aceste personaje fantastice
(fantastic de imbecile) au început guvernarea asigurându-se că tot ceea ce mai putea fi în oarecare măsură bun în această ţară va fi nimicit, ras de pe faţa pământului. Astfel, micuţul Statu-palmă-barbă-boc, iubit la maxim de stăpânul său The only true Master Popey Marinarul, şi-a propus pentru noua guvernare: expulzarea tuturor celor care mai au un dram de minte, eradicarea pensionarilor şi un proces amplu de imbecilizare a tineretului progresist.

Mai rămâne să vorbim doar despre „Arca lui Noe”, o ambarcaţiune puternică ancorată bine la ţărmul Mării Negre. Noe, un marinar micuţ, cu un insesizabil defect la ochişori, cu un zâmbet larg şi prietenos şi un vocabular demn de un şef de stat, a fost însărcinat de Puterea Divină (nu este încă clar care ar putea fi aceasta) să salveze omenirea. El a trebuit să selecteze cu atenţie speciile care trebuiesc salvate. Astfel şi-a populat arca (neînţelegând cum ar trebui să facă selecţia) cu toţi cei care au ştiut să-l iubească în ciuda defectelor sale fizice şi psihice. De restul, potopul.

Am ajuns la final şi ce ar putea fi mai potrivit la sfârşit decât imnul ţării noastre dragi „Deşteaptă-te române” – ba mai bine dormi în continuare, că în următorii 50 de ani va fi la fel. Părerea mea!”

Indiferent că eşti un părinte, care-şi bănuieşte fiul sau fiica de homosexualitate, un băiat gay, o fată lesbi sau pur şi simplu eşti hetero acorda-ţi 10 minute pentru a citi în continuare.

Am ales această melodie, pentru că este mai mult decât relevantă celor ce urmează.

Părinţilor din România

Cum ai reacţiona, dacă fiul sau fiica ta ti-ar spune: “Mama/Tata, sunt gay.” L-ai îmbrăţişa şi i-ai spune cât îl iubesti sau l-ai lua de gât şi i-ai sparge capul cu Biblia?

Nu am de gând să fac o sinteză sau o analiză literară a textului de care vorbeam puţin mai sus. Pur şi simplu am să vă povestesc despre mine.

Am crescut într-o familie frumoasă, cu o mamă, un tată, o soră mai mică şi bunici. Nu mi-a lipsit niciodată nimic.  Ţin să precizez că provin dintr-un mediu elitist din punct de vedere social-intelectual. Fac această precizare pentru a evita să aud ulterior, că vezi Doamne nu am avut cu cine vorbi sau că nu am primit sfaturi competente. Îmi iubesc familia şi tocmai din acest motiv le-am spus că sunt gay. Cum aş putea pretinde că-i iubesc, dacă i-aş fi târât prin minciuni?

Dintotdeauna m-au atras băieţii, în detrimentul fetelor. Desigur, când am ajuns la adolescenţă sau, mă rog, aproape de ea, şi am avut primele contacte sexuale, am avut şi regrete şi remuşcări. Culmea, începusem să dezvolt atracţii şi pentru sexul opus. Astfel am încercat şi eu, ca orice băiat, să am o prietenă. Nu prea a mers. Ceva lipsea. Ţin să precizez că primul contact sexual pe care l-am avut, a avut loc la vârsta de 12  sau 13 ani. Cu un baiat, care avea un an mai mult decât mine. Unicul contact sexual cu o fată l-am avut la 18 ani şi a fost mai mult sau mai puţin accidental. Nu am avut nici o satisfacţie.

Auzeam şi eu prin stânga şi prin dreapta că nu e bine să fii gay, că e un păcat şi că aşa şi pe dincolo. Am tăcut multă vreme. Mai ales că perioada adolescenţei mele nu a fost una tocmai fericită, poate pentru că nu înţelegeam eu nişte lucruri, poate pentru că părinţii mei nu ma înţelegeau pe mine, nu ştiu. Cert este că am ajuns la un oarecare vid de comunicare. Mă simţeam presat în legătură cu rezultatele de la şcoală, mi se părea că ai mei puneau prea mult accent pe nişte lucruri, pe care şi-n zi de azi le consider irelevante. Numai că toate acestea coincideau cu prima mea iubire. Nu ştiu căt de deschis este la ora actuală băiatul cu pricina, de aceea nu mă voi opri asupra lui. Am plâns şi eu şi am tăcut mai departe. Doar cu Tony puteam să discut cu adevărat deschis, deşi mai aveam prietene care ştiau de mine.

Am terminat liceul, am intrat la faculate cu bursă, apoi am plecat cu o bursă timp de un an. Abia după ce mi-am finalizat studiile le-am spus părinţilor mei că sunt gay. Nici nu m-au luat în braţe, dar nici nu mi-au ţinut prelegeri habotnice. Mama a plâns, ceea ce m-a durut foarte tare. Mi-a spus că o doare şi că nu poate accepta aşa ceva, că nu înţelege şi că ar vrea să mă schimb. I-am explicat frumos că aşa m-am născut. Nu am cum să mă schimb. Nu pot apăsa un buton şi să devin hetero. Tata a spus că pe el nu-l interesează şi că e treaba mea.

Nu-mi discut viaţa personală cu părinţii, pentru că ei nu vor acest lucru. Este alegera lor şi eu o respect. Dar asta nu înseamnă că nu mă iubesc şi că nu-i iubesc la fel la rândul meu.

Sunt un tip extrem de norocos pentru părinţii pe care-i am. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aveam şi eu doi nenorociţi isterici, cum are băiatul acela.

Mă adresez lor şi tuturor celor care se lasă guvernaţi de idei preconcepute şi păreri eronate despre credinţă: Credeţi că Dumnezeu ar fi permis ca noi să existăm dacă nu am fi creaţia Lui? Ei bine, eu nu cred!

Nu sunt bigot, mai mult nici măcar nu simt nevoia să mă duc la biserică prea des. De fapt o fac foarte rar. Cum spune Madame la Princesse, nu am nevoie de intermediari in comunicarea mea cu Creatorul. Nu sunt nici ateu, nici agnostic. Şi de obicei evit conversaţiile pe teme religioase. Dar acum nu mai pot să tac!

Cum poţi tu, un simplu om, să dai cu pietre în propriul tău copil, pentru simplul fapt că nu face sex ca tine? Cine îţi dă acest drept? Iisus a murit pe Cruce pentru iertare şi înţelegere. Aşa că nu poţi folosi argumente religioase! Aaaa, doar pentru că eşti închis la minte şi nu vezi mai departe de propria-ţi persoană? În cazul ăsta, fă un efort mai mare. E vorba despre copilul tău, despre carnea şi sângele tău!

Copilul tău nu va fi un ratat sau eu mai ştiu ce altă scursură socială doar pentru că e gay.

Vă rog, nu, vă îndemn imperios să nu vă lăsaţi copiii să crească fără iubirea şi înţelegerea voastră! Şi faceţi-o şi pentru voi, pentru că nu cred că vreţi să rămâneţi singuri, fără iubirea copiilor voştri!

Gay-ilor din România care se ascund în contiunare le spun să-şi accepte adevărul, pentru că altfel nu vor avea niciodată linişte! Mulţi au făcut-o, mulţi o fac, dar majoritatea n-au ieşit încă la lumină.

Nu vă negaţi ca persoane! Nu veţi obţine nimic acţionând astfel!

Pentru unii poate că nu ar fi tocmai indicat să îşi lămurească părinţii în privinţa orientării lor sexuale. Ceea ce vă spun, este să vă acceptaţi voi pe voi înşivă! Frate, eşti gay? Atunci termină cu prostiile gen ieşit cu fete, căsătorii şi aşa mai departe. Nu ai dreptul să obligi o femeie şi apoi nişte copii care vor veni pe parcurs să trăiască în minciuna ta mizerabilă.

Unii dintre voi poate au familii dezbinate, părinţi alcoolici, violenţi şi aşa mai departe. Poate pentru voi nu ar fi o opţiune să le mărturisiţi adevărul vostru înainte de a împlini 18 ani. Dar odată ce viaţa ta intră pe un oarecare făgaş, ai să vezi cum te simţi tot mai închis, tot mai rău şi atunci va trebui să le spui că eşti gay.

E un sentiment de eliberare absolut minunat!!!

Ceea ce vreau să obţinem e mai multă înţelegere, mai multă toleranţă! Fac apel la blog-urile si site-urile gay din România să ia iniţiativă în acest sens! Nu vom reuşi să deschidem ochii tuturor, dar cu siguranţă vom reuşi să evităm suferinţa unora şi altora!

În ultimele zile am ajuns de la multe ori la mall. La Iulius Mall Timişoara, ca să nu apară confuzii. Vis-a-vis de hipermarketul Auchan se găseşte un… aprozar. Pentru că alfel nu pot să numesc magazinul acela. Se numeşte ceva cu BIO…

Desigur, dobitocia cu mâncarea organică nu este absolut deloc nouă, motiv pentru care nu vreau să vin eu cu alte informaţii despre acest lucru.

Ceea ce mă irită la culme este prostia omenească. Alimentaţia BIO este una din consecinţele prostiei oamenilor. Acum câţiva ani bieţii ţărani români nu mai aveau voie să-şi comercializeze produsele, datorită faptului că acestea sunt imperfecte. Roşiile au pete, striaţii, sunt prea mari sau prea mici, prea lunguieţe sau prea rotunde, morcovii nu sunt drepţi, cartofii au dimensiuni si forme diferite ş.a.m.d.. Aşa că românul snob şi prost nu s-a mai dus la tanti de la piaţă, el merge, cel puţin timişoreanul, la Iulius Mall la aprozarul BIO. Degeaba e trântit într-o locaţie super luxoasă, mie tot a aprozar îmi arată. Şi mi se pare pur şi simplu scandalos, să te duci, dragă, la mall să-ţi iei ceapă şi cartofi.

Practic, aşa zisa mâncare organică, BIO, nu este altceva decât ce vinde şi tanti de la piaţă, cu excepţia, că BIO înseamnă şi o locaţie de lux, ambalaje frumoase, care costă mai mult decât roşiile şi ouăle şi snobism cu carul.

Deci, la un moment dat, tot ce este cultivat în mod tradiţional este de proastă calitate, nesănătos şi lista de aberaţii ar putea continua. Ni se bagă pe gât legume perfecte şi tot felul de produse, care nu numai că sunt chimizate până la refuz, dar nici nu mai au gust. Apoi mai trece o vreme şi apare nebunia alimentaţiei BIO. Acum ne întoarcem la alimentaţia de dinainte. Dar cum procedăm?

Pe lotul din care se va obţine cultura BIO este interzis să se folosească îngrăşăminte artificiale timp de 3 ani. Apoi plantele care vor fi cultivate, nu trebuiesc stropite cu pesticide şi o mulţime alte procedee. Abia atunci un produs primeşte eticheta BIO.

Toţi producătorii BIO se bat cu pumnii în piept că produsele lor sunt 100% naturale, cultivate ca pe vremuri, numai cu apă şi soare. Dar dacă e aşa, atunci de ce găsim în magazinele BIO roşii în toiul iernii? Oare şi sera face parte din natură?

Sincer, mă apucă scârba când văd toată nebunia asta pentru alimentaţia BIO. Noi, românii, încă avem ţărani, care vin la piaţă cu produse de grădină.

Nu mi se pare normal să mă duc la mall şi să-mi iau legume şi ouă dintre rafturi cu parfumuri, haine şi pantofi.

Las postul acesta aşa, aşteptând şi alte păreri.

Răzbunarea iadului fierbe-n inima mea! Mistuit de flăcările morţii şi-ale disperării! – O scurtă traducere şi adaptare a primelor versuri din una din ariile mele preferate. Fiind extrem de intensă, o ascult foarte rar. A venit I. acasă şi mi-a adus o stare de tensiune incredibilă. Tot felul de reproşuri mai mult sau mai puţin tacite, provenite desigur din comportamentul personajului negativ al unei poveşti împuţite, care, a dracului, se încăpăţânează să continue. Am spus şi nu a fost bine, am acţionat şi a fost teribil, m-am retras şi s-au încreţit frunţi, m-am izolat şi s-a transmis. În povestea asta spurcată şi dată dracului sunt momente de respiro, rare şi artificiale. Niciodată nu-ţi poţi imagina când va demara din nou acţiunea. Eu nu mai vreau să joc în piesa asta. Niciodată n-am cerut rolul sopranei în opera asta perfidă.

Vreau să-mi plâng stălucirea în somn, până voi rămâne sec. Uscat de nemulţumire, de unde de tristeţe, de reminescenţe de reproş. Veşnic fac ceva, care întristează. Dar la mine nu se gâdesc partenerii mei de scenă. Ei bine, sunt al dracului de sătul. Nu e nevoie să spuneţi nimic de bine, oricum de la voi e iluzoriu. Ţine două zile. Şi nici măcar nu-mi ajungeţi la degetul mic ca actori. Măcar de-aţi fi dracului capabili să mă convingeţi în acel respiro că e bine. Dar stau cu furtuna-n suflet. Veşnic o simt venind. Cum vă grupaţi ochii trişti şi mă ţintiţi cu săgeţi de tristeţe. Nu mai aud decât murmurul nopţii sufletului meu. Mi-aţi violat şi izolarea, tot de voi cauzată, cu frustrările voastre jegoase. Inima speranţei mele abia mai bate, adormită de veninul… În noapte vreau să-mi desfac petalele amorţite, să învăţ să mă hrănesc cu seva întunericului, să capăt culoare din beznă. O să sângerez iubire până voi rămâne alb. Am să înebunesc şi-am să-mi împăştii seminţele sterpe peste mormântul soarelui meu adormit. Vreau linişte! Cer prea mult? Vreau să fiu lăsat în pace!!! Nu mai suport spectacolul ăsta nenorocit!

Ah… Nu vreau să fiu vinovat de crima de a-mi fi pierdut credinţa… Dar uneori e atât de greu să ţin de ea. Tocmai de aici aceste rânduri încărcate de toate cele. Nu pot să spun că mă simt cu mult mai bine, dar măcar am reuşit să mă descarc puţin.

Atât mi-a venit în minte:

Surpriza zilei vine de la Thalía, căreia i-am simţit lipsa în ultimii ani. Absenţa ei s-a datorat naşterii fiicei sale şi dorinţei de a se dedica familiei. Acum, în loc să ascult o melodie de-a ei în Winamp, am căutat-o pe net şi astfel am aflat de noul single: “Equivocada”.

Mi-a plăcut enorm apariţia ei extrem de simplă. Supranumită de multe publicaţii “Împărăteasa frumuseţii”, Thalía şi-a prezentat superba şi profunda piesă nouă, cu un look simplu, necoafată şi cu un machiaj absolut minimalist. Îmi place extraordinar de mult!

Felicitări, Thalía! Mă bucur că ai revenit pe scena muzicală!