Ea-i povestise cum se simţea atât de plină de viaţă, cum îi venea să cânte şi să danseze. Iar el fugea de mama dracului, de nu ştia nici el de ce fugea. Obosise la un moment dat. Dar cretina aia de lună era tot acolo. Câldura ţâşnea din asfalt şi din ziduri şi-l tăia cu limbi de foc. Îşi dorea o gură de aer proaspăt. N-avea de ce să fugă. Nu putea să fugă de ele. De ele? Nu, nu putea să fugă de el. Şi pierduse ghemul de aur. Parcă-l avusese, parcă nu… Era nebun de goliciune, era nebun de vid, era nebun de plenitudinea nimicului ce-l umplea. Nu mai putea să alerge. Plămânii i se încăpăţânau să respire focul noţii palide. Inima insita să pompeze veninul seducţiei tot mai adânc în labirintul în care se pierduse ghemul de aur. Acum era inundat. Cum mai putea să gasească ghemul, să se apuce să-l ruleze, să găsească calea spre zi?

Întră într-un final în galeriile întortocheate. Era un fel de Tezeu jalnic şi patetic, complet pleonastic, complet disperat, întru totul pierdut. Acum nu mai era nici mult urâta lună cu razele ei libidinoase. Era numai el şi labirintul lui. Acum va trebui să le vadă din nou pe toate. Dacă era să găsească ghemul de aur, dacă vroia să-l strângă şi să găsească ziua, trebuia să le ucidă pe toate, una câte una. Prima care-şi înfipse colţii ascuţiţi în inima lui fusese teama. O smulse şi o dată cu ea şi o bucăţică din inima otrăvită. Începu să alerge din nou prin galeriile întunecate, pline de imaginile distorsionate ale trecutului mizerabil. Unele se întindeau spre el, altele îi puneau piedică. Apoi se lovi de ochii de sticlă ai groazei. Acum era pierdut. Ochii groazei aruncau fulgere de paralizie care-l sfâşiau. Când lovi pâmăntul simţi oglinda din buzunar. O scoase şi fulgerele nimiciră ochii groazei.

De ce fugea? Va mai găsi vreodată ghemul de aur? Când resemnarea i se aruncă în spate strângâdu-l de gât căzu înaintea propriei monstruozităţi. Apa îi arăta monstrul. Monstrul din el. Era absolut oribil, înspăimântător, cu ochii lui de groază, colţii de teamă, coarnele prostiei şi pielea răului. “Vreau să mori!”, îi spuse abia suflând. Dar minotaurul din el începu să-l lovească cu copitele lui de răutate. “Vreau să mor!”, îi răcni cu ultimele puteri şi-i înfipse oglinda de lumină în inima plină de negru. Cu un urlet cumplit monstrul deveni praf, în mijlocul grămezii de mizerie sclipea ghemul de aur. Era minunat să-l ţină din nou în mână. Ziua era aproape şi el era cu fiecare pas mai aproape de ea.

Îi auzea. Nu erau voci furioase. Erau voci hotărâte. Care spuneau ce va face ea. Trase o pereche de jeans pe ea, un tricou, adidasi, îşi scoase cerceii, singurele bijuterii de care nu se despărţea mai niciodată şi deschise una dintre ferestre. Era prea înalt. Şi…. Sunt gravidă! De ce nu-mi aud inima? Bate prea tare, nenorocita naibii. Stai dracului, tâmpito, îmi omori copilul! Îi trecură prin minte nume, oameni, locuri. Vântul o făcu să-şi întoarcă privirea rece spre el. Auzi paşii şi vocile mai aproape. Uşa din stânga sau cea din dreapta? Pe unde mama dracului fug? Simţi ochii umezindu-se. Nu! Nu e momentul acum. Voi plânge când voi fi departe, cu o sticlă de tăriu între picoare, dacă oi mai putea sa bocesc.

Parcă erau ultimele acorduri dintr-un intro cunoscut. Cling, cling, cling… Tot mai stins. Apoi buuuuum!!! Furtuna! O rupse la fugă, telefonul pe pat, lângă portofelul negru. Era în strada rece. Udă. Cine e femeia asta? Părul blond dezlegat. Aproape până la umeri. Fugi!!! Fugi!!! Inima îmi striga ca o bezmetică. Străzi, colţuri, ferestre închise, lumini galbene şi vânt cu ploaie. Rece. Mi-era frică să nu-mi omor copilul cu atata alergătură. Eu parcă nu mai simteam nimic. Nici frigul, care la început insistase să ma tot pocnească. Pentru că îl sfidam. Eram în tricou. Pişa-m-aş pe tine de frig blestemat! Străzi, colţuri. Străzi late. Nu e bine, imbecilo! Cretina de mine, fugeam pe aici. Am întrat pe străduţe întunecate. Înguste. Întortocheate. Panica mă va pierde. Copilul meu! Simţi ochii înfierbântându-se din nou. Locuri, nume, oamenii ei de încredere. Izbucni în plâns. Cine e lângă tine, dobitoaco?! Cine?! Râse sălbatic înlăuntrul ei. Eşti singură… şi eşti vânată!

Fugi mai departe. Nu mă pot duce la ea, că are o familie. Cum să apar acolo? Nici la ea nu ma pot duce. E singură. Cred. Dar oricum. Exclus! Le-aş pune în pericol. Din mii de ochi care mă privesc zilnic, nu am doi la care să ma duc. Să mă ascundă. Doamne!!! Doamne, scoate frica asta din mine! Nu mai plânge, cretino! Nu mai plânge, că nu vezi pe unde calci. Apoi o înşfăcară. Nu spuse nimic. Îi privi. Oamenii ei! Oamenii ei! Stâlpii ei! De ce voi? Plângea cu sughiţuri, înecându-se. Îi era frică să nu-şi omoare copilul.

Gata! Revino-ţi! Ţi-e frig. Acum îl simt. Nenorocitule! Sunt udă, încinsă şi acum mă chinui, dar n-ai să mă îmbolnăveşti. Am două vieţi în mine. Ei o duceau de braţe. Aproape că o târau. Ridică privirea. Castelul. Castelul! Dă-mi Doamne putere să merg eu! Apoi ridică privirea şi odată cu ea capul si-şi îndreptă spatele. Aşa sunt eu. O floare a răului. Se smuci din strânsoarea bărbaţulor, care-i dădură drumul. Începu să păşească înaintea lor, cu capul foarte sus şi spatele drept, pasul apăsat. De ce eu? Întrebă cu calm. Pentru că tu trebuie să ne porţi coroana. Demonii sufletului meu îi zise gândul.