- Vai fată, ai auzit?!! (dând din mâini)

- Ce, dragă?

- Ricky Martin e gay! (dând din mâini şi ţopăind)

Un om e ceva mai mult decât o banală etichetă ce i se lipeşte în frunte. La fel şi cu Ricky Martin, care pe lângă calităţile de muzician şi design-ul mai mult decât reuşit, a demonstrat că e un tip deştept, citit şi sensibil. Asta ar trebui să conteze!

Urmează câteva din melodiile lui, care mi-au plăcut cel mai mult.

În spaniolă “Vuelve” înseamnă “Întoarce-te”.

Altă piesă a lui Ricky Martin, care-mi place foarte mult este “Private Emotion”. Îmi amintesc de perioada când apăruse single-ul, o ascultam pe repeat. A rămas una din melodiile prin care cineva m-ar putea “decodifica”.

Mă bucur că într-un final a scos adevărul la iveală. Sunt convins că acest lucru îi conferă o nouă dimensiune a sintagmei “a fi liber”. Bravo!

Indiferent că eşti un părinte, care-şi bănuieşte fiul sau fiica de homosexualitate, un băiat gay, o fată lesbi sau pur şi simplu eşti hetero acorda-ţi 10 minute pentru a citi în continuare.

Am ales această melodie, pentru că este mai mult decât relevantă celor ce urmează.

Părinţilor din România

Cum ai reacţiona, dacă fiul sau fiica ta ti-ar spune: “Mama/Tata, sunt gay.” L-ai îmbrăţişa şi i-ai spune cât îl iubesti sau l-ai lua de gât şi i-ai sparge capul cu Biblia?

Nu am de gând să fac o sinteză sau o analiză literară a textului de care vorbeam puţin mai sus. Pur şi simplu am să vă povestesc despre mine.

Am crescut într-o familie frumoasă, cu o mamă, un tată, o soră mai mică şi bunici. Nu mi-a lipsit niciodată nimic.  Ţin să precizez că provin dintr-un mediu elitist din punct de vedere social-intelectual. Fac această precizare pentru a evita să aud ulterior, că vezi Doamne nu am avut cu cine vorbi sau că nu am primit sfaturi competente. Îmi iubesc familia şi tocmai din acest motiv le-am spus că sunt gay. Cum aş putea pretinde că-i iubesc, dacă i-aş fi târât prin minciuni?

Dintotdeauna m-au atras băieţii, în detrimentul fetelor. Desigur, când am ajuns la adolescenţă sau, mă rog, aproape de ea, şi am avut primele contacte sexuale, am avut şi regrete şi remuşcări. Culmea, începusem să dezvolt atracţii şi pentru sexul opus. Astfel am încercat şi eu, ca orice băiat, să am o prietenă. Nu prea a mers. Ceva lipsea. Ţin să precizez că primul contact sexual pe care l-am avut, a avut loc la vârsta de 12  sau 13 ani. Cu un baiat, care avea un an mai mult decât mine. Unicul contact sexual cu o fată l-am avut la 18 ani şi a fost mai mult sau mai puţin accidental. Nu am avut nici o satisfacţie.

Auzeam şi eu prin stânga şi prin dreapta că nu e bine să fii gay, că e un păcat şi că aşa şi pe dincolo. Am tăcut multă vreme. Mai ales că perioada adolescenţei mele nu a fost una tocmai fericită, poate pentru că nu înţelegeam eu nişte lucruri, poate pentru că părinţii mei nu ma înţelegeau pe mine, nu ştiu. Cert este că am ajuns la un oarecare vid de comunicare. Mă simţeam presat în legătură cu rezultatele de la şcoală, mi se părea că ai mei puneau prea mult accent pe nişte lucruri, pe care şi-n zi de azi le consider irelevante. Numai că toate acestea coincideau cu prima mea iubire. Nu ştiu căt de deschis este la ora actuală băiatul cu pricina, de aceea nu mă voi opri asupra lui. Am plâns şi eu şi am tăcut mai departe. Doar cu Tony puteam să discut cu adevărat deschis, deşi mai aveam prietene care ştiau de mine.

Am terminat liceul, am intrat la faculate cu bursă, apoi am plecat cu o bursă timp de un an. Abia după ce mi-am finalizat studiile le-am spus părinţilor mei că sunt gay. Nici nu m-au luat în braţe, dar nici nu mi-au ţinut prelegeri habotnice. Mama a plâns, ceea ce m-a durut foarte tare. Mi-a spus că o doare şi că nu poate accepta aşa ceva, că nu înţelege şi că ar vrea să mă schimb. I-am explicat frumos că aşa m-am născut. Nu am cum să mă schimb. Nu pot apăsa un buton şi să devin hetero. Tata a spus că pe el nu-l interesează şi că e treaba mea.

Nu-mi discut viaţa personală cu părinţii, pentru că ei nu vor acest lucru. Este alegera lor şi eu o respect. Dar asta nu înseamnă că nu mă iubesc şi că nu-i iubesc la fel la rândul meu.

Sunt un tip extrem de norocos pentru părinţii pe care-i am. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă aveam şi eu doi nenorociţi isterici, cum are băiatul acela.

Mă adresez lor şi tuturor celor care se lasă guvernaţi de idei preconcepute şi păreri eronate despre credinţă: Credeţi că Dumnezeu ar fi permis ca noi să existăm dacă nu am fi creaţia Lui? Ei bine, eu nu cred!

Nu sunt bigot, mai mult nici măcar nu simt nevoia să mă duc la biserică prea des. De fapt o fac foarte rar. Cum spune Madame la Princesse, nu am nevoie de intermediari in comunicarea mea cu Creatorul. Nu sunt nici ateu, nici agnostic. Şi de obicei evit conversaţiile pe teme religioase. Dar acum nu mai pot să tac!

Cum poţi tu, un simplu om, să dai cu pietre în propriul tău copil, pentru simplul fapt că nu face sex ca tine? Cine îţi dă acest drept? Iisus a murit pe Cruce pentru iertare şi înţelegere. Aşa că nu poţi folosi argumente religioase! Aaaa, doar pentru că eşti închis la minte şi nu vezi mai departe de propria-ţi persoană? În cazul ăsta, fă un efort mai mare. E vorba despre copilul tău, despre carnea şi sângele tău!

Copilul tău nu va fi un ratat sau eu mai ştiu ce altă scursură socială doar pentru că e gay.

Vă rog, nu, vă îndemn imperios să nu vă lăsaţi copiii să crească fără iubirea şi înţelegerea voastră! Şi faceţi-o şi pentru voi, pentru că nu cred că vreţi să rămâneţi singuri, fără iubirea copiilor voştri!

Gay-ilor din România care se ascund în contiunare le spun să-şi accepte adevărul, pentru că altfel nu vor avea niciodată linişte! Mulţi au făcut-o, mulţi o fac, dar majoritatea n-au ieşit încă la lumină.

Nu vă negaţi ca persoane! Nu veţi obţine nimic acţionând astfel!

Pentru unii poate că nu ar fi tocmai indicat să îşi lămurească părinţii în privinţa orientării lor sexuale. Ceea ce vă spun, este să vă acceptaţi voi pe voi înşivă! Frate, eşti gay? Atunci termină cu prostiile gen ieşit cu fete, căsătorii şi aşa mai departe. Nu ai dreptul să obligi o femeie şi apoi nişte copii care vor veni pe parcurs să trăiască în minciuna ta mizerabilă.

Unii dintre voi poate au familii dezbinate, părinţi alcoolici, violenţi şi aşa mai departe. Poate pentru voi nu ar fi o opţiune să le mărturisiţi adevărul vostru înainte de a împlini 18 ani. Dar odată ce viaţa ta intră pe un oarecare făgaş, ai să vezi cum te simţi tot mai închis, tot mai rău şi atunci va trebui să le spui că eşti gay.

E un sentiment de eliberare absolut minunat!!!

Ceea ce vreau să obţinem e mai multă înţelegere, mai multă toleranţă! Fac apel la blog-urile si site-urile gay din România să ia iniţiativă în acest sens! Nu vom reuşi să deschidem ochii tuturor, dar cu siguranţă vom reuşi să evităm suferinţa unora şi altora!

Ceea ce mă fascinează la Chanel e pragmatismul emoţional. S-a născut săracă lipită pământului, a rămas orfană de mamă la o vârstă foarte fragedă, tatăl văduv abandonându-şi copiii într-un orfelinat. A fost crescută de măicuţe. La vârsta la care noi ne gândim la ce facultate să dăm, ea lucra deja 13 ore pe zi pentru o croitorie pariziană. La un moment dat se îndrăgosteşte de un playboy francez cu care trăieşte o frumoasă idilă de peste un an. Cu toate că-l iubea, că o îmbrăca în diamante şi blănuri, îl abandonează în momentul în care realizează că nu-i va oferi niciodată un cămin adevărat.

Prima ei încercare de a se afirma pe scena modei pariziene eşuează cumplit, reuşind să se ridice cu ajutorul, greu acceptat, celui care va avea să fie iubirea vieţii ei, un alt multi milionar, de această dată englez. Refuză cu înverşunare să se căsătorească cu el, motivul fiind că nu vrea să depindă de el. În timpul Primului Război Mondial Chanel devine ceea ce ştim noi astăzi că este. Puţin mai târziu, după o despărţire şi o logodnă întreruptă a dragostei vieţii ei, iubitul se grăbeşte la Paris. Dar moare în drum spre Coco.

Nu vreau să intru în detalii, pentru că aş sfârşi prin a scrie o biografie. Desigur, în viaţa ei au mai apărut diverşi bărbaţi, iar speculanţii au legat-o amoros de toţi. Cu toate acestea Coco a rămas singură, devenind legendara “Mademoiselle”.

A ştiut să calce fermă mai departe, chiar atunci când lumea i-a căzut pe umeri. Nu a permis nimănui, nici măcar iubirii să se aşeze între ea şi visul ei. Dar aici a fost prea mândră. Din punctul meu de vedere a comis o greşeală cumplită. Omul acela i-a susţinut visul, o iubea prea mult ca să nu o facă. Fără el poate că ea n-ar fi reuşit în veci şi-n pururi.

Nu cred că dragostea şi cariera trebuie separate. După mine pot merge mână în mână. Dacă vorbim de iubire adevărată, cred că orice devine posibil. Într-un moment crucial Chanel a călcat graniţa dintre pragmatism emoţional şi mândrie prostească, o greşeală fatală care a condamnat-o să trăiască în cel mai opulent lux cu putinţă, dar fără iubirea pe care o venerase.

Mă deranjează şi mă doare când văd lume de azi că repetă greşeala ei. De ce nu se poate comunica deschis? De ce să ne punem ziduri în faţă înainte să facem primii paşi împreună de mână?

Sunt un ambiţios, ştiu, dar nu cred în alegerea asta stupidă între iubire şi succes material. Cred cu tărie că ele pot merge absolut perfect împreună şi că satisfacţia finală e fericirea.