Viaţa
Viaţă…
Uneori îmi desfăşor activităţile de zi cu zi gândindu-mă cu nerăbdare la seara, la noaptea ce urmează… la momentele în care voi dormi şi nu voi mai gândi, nu voi mai simţi. Este într-adevăr un privilegiu să poţi simţi ceea ce te înconjoară şi ceea ce trăieşti. Dar se întâmplă câteodată ca acestea să fie într-atât de copleşitoare, întrucât îmi doresc doar să adorm şi să anesteziez tot ceea ce reprezintă lumea în care trăiesc…
De cele mai multe ori mi se întamplă să ajung noaptea târziu acolo unde locuiesc şi să găsesc micul apartament în beznă şi în linişte absolută. Mă înspăimantă această senzaţie. Senzaţia că nu mă aşteaptă nimeni la masa din bucătarie sau în pat. Faptul că oala de pe aragaz este goală. Ideea că patul nu este aşternut. Realitatea crudă – trăiesc aici, între milioane de oameni şi sunt singură.
Mă tot trezesc cu o foaie albă de hartie în mană pe care aştern cuvinte. Nu ştiu cui i le adresez. Le scriu, îndoi hartia şi o arunc la gunoi. Ca pe un rest de mâncare, de care doresc să mă descotorosesc într-o clipită. Duc apoi a doua zi gunoiul la container şi sper că cineva va citi acele rânduri. Şi va veni să mă salveze. Să mă cureţe cu un detergent ieftin şi să scurgă apa din mine pană la ultimul strop de durere…
Îmi doresc atat de mult să trăiesc…
