A fi gay în România

I bow out!

2 CommentsSaturday • August 1, 2009 • by Fleur du Mal

And I’m gonna make my exit now.

E cam neplăcut să iei astfel de decizii, dar uneori suntem puşi în faţa faptului împlinit. Şi dacă acel fapt împlinit nu se mulează pe aşteptările tale, e cazul să iei o astfel de decizie. Şi atunci apar nelipsiţii “dacă şi cu parcă”. Da’ ia mai ducă-se dracului, că oricum nu te vor duce niciunde. Dacă eziţi, ceea ce la urma urmei e omeneşte, ia-ţi prietenii cei mai buni şi organizaţi rapid un consiliu de coroană. Ascultă-i, cântăreşte părerile lor trecându-le prin propriul filtru, nu le cere planul bătăliei, că tu eşti generalul pe câmpul tău de luptă, că-ţi convine sau nu. Apoi lasă noaptea în pace, că pe bune, chiar nu-i un sfetnic bun. Oricum ideile au fost cântărite înainte. Gata! A venit lumina, a venit şi momentul să zici: De acum cum vreau eu!

Unii suntem mai sensibili, mai puţini chiar hipersensibili, alţii mai raţionali… Eu sunt de părere că două chestii aparent opuse pot merge foarte bine împreună, cu un doi stropi de voinţă şi de dorinţă. Dar când unul dintre noi îşi ridică singur un zid în faţă, nu prea mai e nimic de făcut. Oooooo, ba este, cum să nu?! Poţi să stai acolo în faţa zidului încercând cu disperare să comunici cu “zidarul”, poţi chiar să încerci să dărâmi zidul. Dar la un moment dat ar fi cazul să realizezi că şezi acolo ca vita şi ţi-ai tocit unghiile şi ţi-ai ars creierii fără să dai jos o cărămidă. Că dacă biata cărămidă a fost pusă acolo de o mână controlată de o voinţă oarbă şi imbecilă, n-o să pice nici daca-ţi rupi toate degetele şi-ţi prajeşti toţi neuronii.

Aşa că cel mai înţlept lucru, pe care-l poţi face e să-ţi aduni ultimele puteri şi să te ridici de lângă zidul ăla. Unii ne luăm şi ne ducem mai repede. Alţii pierdem multă vreme până realizăm că partea pe care ne aflăm e de fapt cea mai frumoasă şi mai ofertantă, că sunt atâtea care pur şi simplu aşteaptă să fie descoperite. Până la urmă te iei şi te speli de praful încăpăţânării prosteşti şi te apuci să te droghezi cu viaţă, până devii dependent şi refuzi categoric ajutorul binevoitorilor, care vor incerca să te ajute să te laşi.

Unele spectacole sunt mai bune, altele mai proaste, altele chiar nu merită, dar se nimereşte uneori să joci şi în ce nu-ţi place, aşa de amorul artei. Ai grijă cu co-star-ul, că s-ar putea să fie complet netalentat, cum se întâmplă de atâtea ori în teatrele şi operele noastre. E momentul să-ţi faci ieşirea. Dar n-o vei face, pentru că speri să gaseşti talentul cu care s-a lăudat partenerul tău pe scenă. Şi stai acolo, tolerant, uiţi că tu eşti de fapt vedeta şi începi să dai cu sclipiciul sufletului tău în stânga şi-n dreapta, că doar doar se uită mult talentatul şi prinde ceva din el. Dar dacă doar rămâne în lumina unui singur reflector, atunci chiar trebuie să-ţi faci ieşrea şi să-l laşi singur pe scena aia, care numai în ochii lui e La Scala.

Nu e nevoie să devii diva inaccesibilă şi tu. Doar ai lăsat-o-n urmă, cu tot cu hologramele ei. Dar e nevoie să te înarmezi cu o micuţă doză de indiferenţă, pe care să o inhalezi de fiecare dată când trebuie să lucrezi cu un regizor bătut în cap. Stai liniştit, asta chiar nu creează dependenţă. Numai te ajută. Şi trebuie să înveţi să foloseşti şi dermato cosmetice, nu numai make-up, că la un moment dat n-o să mai reuşească nici un make-up artist să-ţi acopere imperfecţiunile.

Toate chestiile astea ustură ca dracu de rău, dar sunt absolut necesare pentru a te transforma din papuşa regizorului în steaua strălucitoare a propriului spectacol. Pentru a obţine acest rezultat e suficient să faci abuz în ultimul hal de pastilele aruncate printre rândurile de mai sus.

Posted in: Diverse

About Fleur du Mal:

Find all posts by Fleur du Mal