1.
- Armand! Armand!
- Da! Aici sunt!
Valeţii deschiseră uşile albe, aurite.
- Domnule, domnişoara contesă de Vichy.
- Pofteşte-o în salon! Ce mai aştepţi?
Valetul părăsi imensul dormitor închizând uşa.
- Domnişoară contesă, permiteţi-mi să vă invit să luaţi loc. Domnul duce vă va întâmpina îndată.
- Bine, bine, răspunse ea plictisită. Abia acum s-a trezit?, întrebă ea aşezându-se tacticos pe o canapea.
- Pot să vă servesc cu ceva până vine domnul?
- Da, un suc de portocale ar fi minunat.
- Îndată, domnişoară contesă.
Canapeaua era aşezată între două ferestre. În centrul salonului se aflau o măsuţă rotundă înconjurată de patru fotolii comode. Caroline privi ceasul de pe şemineu, care arăta orele 10 şi câteva minute. Valetul reveni cu o tavă de argint, pe care se afla un pahar înalt plin cu suc de portocale. Ea bău jumătate şi apoi întinse paharul valetului.
Uşile din dreapta ei se deschiseră şi Armand intră.
- Bonjour. Ce matinală eşti, dragă!, spuse el sărutându-i mâna.
- Ah, mon cher, fi serios! Uite ce târziu e…
Ducele de Saint Etoile se aşeză pe unul din fotoliile din jurul măsuţei de cafea.
- Gaston!, se adresă el poruncitor.
- Da domnule, răspunse acelaşi valet care o servise şi pe Caroline.
- Şi eu doresc un suc de portocale. Mă cam doare capul, se văită el alintându-se.
- Armand, interveni Caroline. Am venit să te iau la o plimbare. Mă mai laşi să aştept mult?
- Plimbare?! N-ai auzit că mă doare capul? Gaston!, se răsti el.
Da, o plimbare călare, continuă Caroline ignorând mofturile lui. La Paris. Mi-e dor de agitaţia oraşului.
Armand o privi scurt, apoi luă o înghiţitură din sucul, pe care tocmai i-l servise Gaston.
- Lucille!, chemă Armand. Apoi sună. Clopoţelul îşi îndeplini rolul, căci o fată apăru imediat.
- Da domnule. Cu ce va pot fi de folos?, întrebă ea plecându-se.
- Să mi se pregătească calul.
- Imediat domnule, răspunse servitoarea şi părasi salonaşul scăldat de lumina dimineţii.
- Valetul meu aşteaptă deja afară. După cum vezi eu sunt îmbrăcată. Tu doar n-ai de gând să pleci călare în pantofi?
- Mă schimb şi eu, dragă, imediat. Ai puţină răbdare.
După câteva minute ieşi din vestibul. Purta o pălărie superbă beige deschis, împodobită cu pene mari, roşii, o cămaşă albă, deasupra o armură mică, uşoară. Pantalonii roşii cu tiv cusut in fir de aur se mulau perfect pe coapsele zvelte. Şosetele, mulate pe gambe, erau asemenea cămăşii de un alb imaculat. Pălăria, de o eleganţă desăvârşită, îi acoperea aproape complet fruntea puţin cam lată, însă îi evidenţia privirea sclipitoare a ochilor căprui cu gene lungi şi dese. Sprâncenele perfect arcuite, tenul imaculat şi buzele pline trădau o eleganţă nativă, incredibil de naturală. Ducele avea mâini delicate, cu degete lungi. Un inel de platină cu un diamant albastru neobişnuit de mare în formă inimă îi împodobea inelarul drept. Tot pe mâna dreaptă purta o brăţară de platină cu safire.
La cei 20 de ani ai lui era înalt, zvelt şi avea o ţinută deosebit de elegantă. Părul, şaten închis, era prins în coadă cu o panglică de mătase roşie. După ce îi ceru servitoarei parfumul se privi atent în toate cele trei oglinzi de diferite mărimi din salon. Caroline ceru pălaria, apoi îl apucă pe Armand de braţ şi aproape că-l trase după ea.
Caroline de Vichy era de-o vârstă cu prietenul ei. Avea ochii albaştri, iar tenul alb contrasta cu buzele puternic rujate. Purta o pălărie neagră cu marginea aurită, o jachetă roşie cu guler înalt şi o fustă neagră, lungă pană la podea.
La Versailles domnea agitaţia obişnuită în acea zi frumoasă de primăvară târzie a anului 1775. Armand şi Caroline încălecară în curtea de onoare şi părăsiră palatul regal pe poarta principală. Un uşor vânt de mai bătea dinspre Paris. Caii albi înaintau la trap lăsînd domeniul regal în urmă. El privea inainte, fără a fixa un punct anume; ea îl privea din când în când. Armand îi surprinse privirea pentru un moment. Ea râse.
- Ah, nu mai fi aşa înţepat, mon cher!
- Ce tot vorbeşti acolo, cherie? Ce vrei? Să stau tot cocoşat?!
- Mai aruncă o privire şi-n jos, dragule. N-ai să mori!
- Scumpo, mă cunoşti de atâta vreme şi acum vi cu prostii de astea… N-ai alt subiect de conversaţie?
- Prea arogant eşti, dragule.
Adevărul era că într-adevăr exista un alt subiect de conversaţie. Existau mai multe. Problema era, că de cele mai multe ori începeau să se contrazică şi chiar se mai şi certau. Caroline era geloasă. Asta era problema ei. Spre deosebire de Armand, ea îl privea cu alţi ochi. Secretul ei nu era în siguranţă şi asta pentru că Marie Antoinette, prietena şi confidenta lui Armand, îşi dăduse seama de sentimentele ei. De aceea Caroline o privea ca pe duşmanca ei de moarte. Se temea ca regina îl va convinge pe duce să se îndepărteze de ea. Armand însă refuza să creadă aşa ceva şi prin urmare subiectul rămânea neatins. Niciodată nu discutase aceste lucruri cu prietena sa din copilărie. Nu considera necesară o conversaţie pe o temă, pe care el o considera o aberaţie, o absurditate. Caroline ştia că nu avea sens să-l întrebe unde dispăruse în toiul balului de azi-noapte, si mai ales cu cine. Sigur se culcase cu una din tinerele domnişoare aristocrate de la curte. Le ura pe toate. Nu avea prietene tocmai din acestă cauză. De altfel era o persoană foarte plăcută şi sociabilă, dar când vedea cum se topeau toate după Armand îi venea să le omoare. Pe ea nu o interesau titlurile nobiliare, proprietăţile şi imensa avere a lui Armand, ca pe majoritatea aristocraţilor, care-şi împingeau fiicele în patul lui cu gândul că îl vor prinde într-un mariaj. Era şi ea bogată, nobilă, tânără, frumoasă.
Ajunşi la Paris se opriră la o terasă cochetă, pe unul din bulevardele principale ale capitalei. O femeie grasă şi scundă se apropie de măsuţa tinerilor.
About Fleur du Mal:
Leave a Reply
Comentarii recente