2.
Acele secunde păruseră o eternitate. Apoi tonul isteric al Carolinei omorî clipele acelea… Armand sări din pat şi ieşi din dormitor. Făcu un semn servitorilor şi aceştia se retraseră.
- Ce-i, Caroline? Tu chiar nu poţi să te comporţi altfel?
- Armand, lasă-mă cu eticheta!
- Nu e etichetă, ştii bine cât detest eticheta, e vorba de bun-simţ, atât.
Caroline stânse pumnii, trebuia să se abţină.
- Nu mi-ai spus nimic… Ai plecat aşa… Eşti nebun? începu ea să ţipe. Cum dispari aşa şi mă laşi acolo? Ştii că abia am scăpat vie de-acolo? De ce n-ai trimis vorbă când te-ai întors la palat?
- Uite ce e, Caroline, replică el iritat. Îmi cer scuze pentru modul în care am plecat, dar nu-ţi tolerez isteriile, urlă el. Ai înţeles?
Ea făcu un pas înainte, cutremurată. Nu se răstise aşa la ea niciodată.
- Armand!
- Coboară tonul, Caroline, sau du-te răcoreşte-te şi vorbim mai târziu.
- Tu te auzi? Nu mi-ai vorbit aşa niciodată. Ce-i cu tine? Cum îndrăzneşti?!
- Cum îndrăznesc?! Trebuia s-o fac de mult, poate aşa înţelegeai nişte lucruri. Mie nu-mi vii cu asemenea scene! Nu mai ştiu nici eu când am ajuns. Tu oricum dormeai de mult. Aveam sa trimit pe cineva când mă trezeam. Deşi aveam de gând să mă trezesc altfel, nu cu ţipetele tale. Să fie pentru ultima oară când te răsteşti la servitorii mei. Ei îmi respectă ordinele şi dacă poruncesc să nu fiu deranjat, poţi tu să urli până răguşeşti că tot n-o să te lase să intri.
Contesa se năpusti sălbatică asupra lui, vrând să-l pocnească, dar el îi prinse mâna şi-o îmbrânci pe o canapea, apoi se apropie uşor.
- Să nu mai faci asta câte zile ai, Caroline!
Vocea lui era calma. Privirea ei arunca flăcări. Fusese luată prin surprindere. El nu avusese asemenea izbucniri niciodată faţă de ea.
- Armand, eram îngrijorată…
- Erai îngtijorată, râse el sarcastic, atât de îngrijorată că ai venit ofensată, că te-am lâsat acolo şi că vezi Doamne ce-ai păţit tu acolo. Hai să fim serioşi. Eşti un monument al egoismului, Caroline.
- Ştii cum sunt eu… Oricum m-am descurcat… răspunse ea coborând tonul şi aşezându-se comod pe canapea.
- Văd că te-ai descurcat, doar eşti aici, toată pudrată şi aranjată, deci nu puteai păţi cine ştie ce şi oricum sunt sigur că orice ar fi fost ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
Ea-l privi ţâfnoasă. Apoi îl întrebă:
- De ce ai plecat aşa după oamenii ăia? Nu erau treaba ta. Noi nu ne amestecăm cu plebea, Armand.
- Pentru că aşa am simţit că trebuie să fac. Şi am făcut bine. L-am salvat. Din păcate a trebuit să-l omor pe celălalt.
- Bine că n-ai păţit nimic. Şi ce-ai făcut cu băiatul acela? Te pomeneşti că l-ai şi dus înapoi la Paris?!
- Nu, nu l-am dus înapoi la Paris.
- Măcar atât, răsuflă ea uşurată.
- L-am adus aici. E în dormitor, răspunse el zâmbind.
Carolinei i se tăiase respiraţia la auzul răspunsului lui.
- Cum?! Armand, ce s-a întâmplat cu tine? întrebă ea scandalizată. Nu e aristocrat. Nu poţi să-l aduci la Versailles.
- Hai, Caroline, parcă n-ai trăi aici. Pe toate scările e plin de amărâţi, degeaba sunt scoşi, că vin la loc. Ce? Sunt târâţi din calea regilor şi apoi vin înapoi. Nu e loc mai colorat din punct de vedere social ca Versailles.
- Doamne, dar ce vrei să faci? Mă scoţi din minţi, Armand! Aduni amărâţi şi-i aduci la Versailles? Nu puteţi, tu şi adorata ta regină, să vă faceţi operele de caritate ca şi până acum, în afara palatului?
- Şi tu mă oboseşti, cherie. Cred că ar fi mai bine să continuăm altă dată, de acord? Trebuie să mă odihnesc.
Caroline îi aruncă o privire plină de săgeţi. El cună clopoţelul de argint. Câţiva servitori intraseră îndată.
- Mademoiselle la comtesse de Vichy doreşte să plece, vă rog s-o conduceţi.
Ei nu-i venea să creadă ce auzea, dar se ridică, făcuse destule scene pentru ziua aceea şi servitorii erau bârfitori. Armand se prefăcu că-i sărută mâna, o salută politicos şi formal, ea îi răspunse sictirită şi părăsi apartamentele ducale. Apoi, când era pe punctul de a păşi în dormitor, un valet îl opri.
- Domnule, un bilet pentru dumneavoastră, şi-i întinse o tavă de argint pe care se afla o pernuţă de catifea mov cu ciucuri auriţi.
Armand luă bileţelul. Nu avea sigiliu. Zâmbi. Era de la Marie Antoinette, evident. Ea nu scria cu cerneală când trimitea bileţele prietenilor ei şi nici nu folosea sigiliul regal.
“Mon cher, sper că te-ai odihnit. Voi fi la Petit Trianon. Sper să-mi faci bucuria peste câteva ore. Atunci voi rămâne singură. Îmbracă-te lejer. E cald.”
Armand arse bileţelul, aşa cum făcea cu toate documentele cu potenţia de scandal şi păşi spre dormitor. Valeţii deschiseră uşile şi le închiseră după el.
About Fleur du Mal:
Leave a Reply
Comentarii recente