A fi gay în România

2. (continuare)

0 CommentsSunday • June 28, 2009 • by Fleur du Mal

Când păşi în dormitor rămase uluit. Băiatul pe care-l salvase se îmbrăcase cu hainele murdare, pe care Lucille nu avusese când să le ia de acolo. Încercă să se ridice de pe marginea patului, când intrase Armand, dar căzu la loc.

- Ce faci? întrebă ducele mirat.

- Domnule, eu… Unde sunt? Cine sunteţi dumneavoastră?

Vocea îi tremura. Armand era la fel de agitat.

- Eu sunt Armand Charles, duce de Saint Etoile. Dumneavoastră sunteţi?

- Duce? întrebă acesta şi mai speriat şi încercând să se ridice din nou.

Armand sări spre el şi-l prinse înainte să se prăbuşească. Îl ajută să se aşeze înapoi pe marginea patului. Rămase apoi aşa, ţinându-l de braţe, privindu-l în ochi.

- Nu mi-aţi răspuns la întrebare, spuse el aproape şoptit.

- Yves Rocher, răspunse băiatul aproape imperceptibil.

- Enchante monsieur, zâmbi Armand ridicându-se.

Inima îi bătea prea tare. De ce? Trebuia să se liniştească puţin, altfel îl va agita şi pe celălalt şi mai tare. Se apropie de o fereastră şi privi grădinile însorite. Apoi se întoarse brusc.

- Yves, pot să-ţi spun Yves?

Celălalt aprobă cu o mişcare a capului.

- Nici nu ştiu cu ce să încep, continuă Armand mergând prin încăpere. Deja am mers prea departe… Nu poţi să pleci aşa…

Nu-i venea să creadă ce spunea.

- Ştii unde te afli? Ai mai auzit numele meu?

- Cine nu a auzit numele dumneavoastră, domnule duce? întrebă Yves privindu-l.

- Atunci ştii că te afli la Versailles.

- Versailles?! Doamne Dumnezeule, trebuie să plec numaidecât.

- Stai liniştit, te rog, nu-mi îngreuna situaţia şi mai mult. Uite, Yves, prea puţină lume ştie de întâmplarea de ieri…

- Domnule, nu am cuvinte să vă mulţumesc…

- Ascultă-mă, te rog. E zi deja. Suntem la Versailles. Dacă te scot acum de aici, aşa, vom isca o forfotă de nedescris. Te-am adus într-un cuib de şerpi, înţelegi? Nu poţi pleca fără să îmi aduci un mare prejudiciu.

- Nu înţeleg… Vă rog să mă iertaţi.

Armand realizase in momentul acela că trebuia să-şi aleagă cuvintele mai atent. Se apropie de Yves şi se aşeză lângă el.

- Yves, nu poţi să pleci de aici decât făcându-mi un mare rău…

Ce spunea acolo? Lui nu-i păsa de gurile curţii. Parcă vorbea altcineva în locul lui şi nu putea controla acest lucru. Apoi înţelese că nu vroia să-l lase să plece, dar nu înţelegea de unde avea această dorinţă. Cu toate acestea continuă, era prea implicat acum.

- Ştii… Presupun că ştii… Oricine ştie că poporul are acces limitat la Versailles…

- N-am ce să caut în apartamentele dumneavostră.

- Spune-mi pe nume, te rog.

- Cum?

- Spune-mi Armand şi atât.Insist.

- Dar cum? Nu se poate aşa ceva. Vă rog să mă lăsaţi să plec…

- Uite că se poate, Yves. Nu toţi cei care trăim aici ţinem atât de eticheta curţii. Spune-mi Armand. Şi atât.

- De ce nu pot să plec. V-aş… Ţi-aş face numai rău…

Armand zâmbi auzindu-se tutuit.

- Tocmai, rău mi-ai face dacă te-aş lăsa să pleci acum şi aşa. Cum aş explica acest lucru? Uită-te la tine. Nu poţi să ieşi astfel din apartamentele mele. În mod sigur te-ai pierde prin palat şi lumea s-ar scandaliza.

- Dar asta e tot ce am… răspunse Yves privind în jos.

Armand îşi dăduse seama că făcuse o gafă. Nu intenţionase să-l facă pe Yves să i se simtă inferior şi totuşi o făcuse.

- Yves… povesteşte-mi ce s-a întâmplat ieri. Cine eşti? De unde vii? Cine erau oamenii aceia şi de ce te băteau?

- Erau… Erau tatăl şi fratele meu mai mare… Şi mă băteau, pentru că nu am adus suficienţi bani acasă. Nu mai aveam unde munci şi…

Armand se cutremură. Îi omorâse parte din familie.

- Şi eu i-am omorât… Doamne, ce-am făcut?

- V-aţi… Ţi-ai apărat viaţa şi ţi-ai riscat-o pentru mine. Nu eram rude de sânge… M-au crecut de mic, mă trimiteau la cerşit şi… Acum sunt morţi şi oricum nu te va face nimeni răspunzător. Se spune că regina e… Eu nu te fac răspunzător de nimic. Mi-ai salvat viaţa şi pentru asta mi-o pun la dispoziţia ta.

- Nu, nu, viaţa ta e a ta, nu a mea. Eu nu cred în astfel de îndatoriri, Yves. Acum nu înţelegi multe, dar după o vreme la Versailles, ai să vezi cum merge lumea aici. Pentru că ai să rămâi aici, nu ai unde să pleci… Eu… N-aş putea să te las să pleci.

- Dar…

- Probabil că sunt nebun, dar asta e… Întotdeuna am spus că nu vreau să trăiesc banal şi uite că dorinţa mi s-a îndeplinit.

Apoi râse. N-avea nici cea mai vagă idee cum avea s-o scoată la capăt. Yves se întoarse spre el şi la gâtul lui sclipi ceva. Armand îşi aminti că vazuse lucrul acela când se culcase lângă el.

- Pot să văd ce ai la gât?

- Da, sigur, răspunse Yves scoţând un medalion cu lănţişor de aur.

- De unde ai aşa ceva? întrebă mirat Armand.

- Îl am de la doamna care ne trimitea bani din când în când. E singurul lucru pe care mi l-au lăsat şi mie de la ea, la insistenţele ei.

- Cine e doamna aceasta, Yves?

- Nu ştiu, n-am văzut-o niciodată.

Medalionul nu avea nici un blazon gravat, nici o iniţială, dar era destul de gros. Armand îl forţă puţin si acesta dezvălui portretul în miniatură al unei femei tinere.

- Cred că ea e, continuă Yves, dar nu am avut-o în faţa ochilor niciodată.

- Am mai vazut-o undeva, dar nu mai ştiu când. Îmi pare extraordinar de cunoscută figura ei, cel puţin trăsăturile. Pot să-l împrumut?

- Da, sigur, e al tău…

- Nu, nu, zâmbi Armand. Vreau doar să-l împrumut puţin, atât. Trebuie să plec. Voi porunci să ţi se pregătească baia. Servitorii meu ştiu că eşti vărul meu, nu te vor întreba nimic. Ţi se va pregăti camera de alături. Te rog să mă asculţi şi să nu încerci să pleci.

- Bine, voi aştepta aici, dar nu e nevoie să faci atâtea pentru mine…

- Aşa vreau eu, Yves. Aşteaptă-mă.

Armand ieşi şi porunci servitorilor să se ocupe de vărul lui. Să fie tratat la fel ca şi el şi să i se pregătească camera de oapeţi alăturată dormitorului lui. Apoi ceru să i se pregătească calul şi o ţinută de zi. Avea să petreacă după-amiaza la Petit Trianon. În cazul în care era căutat să i se aducă la cunoştiţă la castelaşul reginei.

După o jumătate de oră galopa pe aleile grădinilor de la Versailles spre Petit Trianon.

- Uite-l cum zboară la ea. Nici nu ne-a salutat, şuierau limbile veninoase ale captelor plecate în semn de salut.

- Şi noi trebuie să-l salutăm pe Domnul Favorit.

- Parcă se duce lumea de râpă de când a venit austriaca să ne ia tronul…

- M-a umplut de praf! Cum poate să galopeze prin parc?! Aşa ceva e inadmisibil!

- E favoritul ei, face ce vrea…

- E amantul ei, şopti o voce nouă care se alătură grupuleţului.

Posted in: Diamante în nisip