1. (continuare>>)
- Să ne întoarcem la Versailles cât se poate de repede!, porunci ea privindu-l pe căpitan.
Trebuiau să se grăbească. Peste câteva ore răsărea soarele şi la curte s-ar isca un scandal îngrozitor, dacă s-ar afla că regina Franţei nu dormise în palat. În trăsură Armand o îmbrăţişă pe Marie Antoinette şi se aşeză pe aceeaşi banchetă cu ea, lăsându-l pe băiatul inconştient întins pe cealaltă. Aveau să-şi spună multe, iar timpul era suficient. Goana cailor făcea ca noaptea să nu mai fie atît de apăsător de liniştită. Regina îi oferi blana ei şi rămase stupefiată când Armand îl înveli pe băiat. Nu-i venea să-şi creadă ochilor.
- Spune-mi, Armand, începu ea, ce s-a întîmplat? Nu ne aude nimeni. E zgomot.
- Spune-mi tu, Toinette, spuse el reaşezându-se lângă ea, de unde ai ştiut unde să mă cauţi?
- Nu-mi răspunde cu altă întrebare! El cine este?, întrebă Marie Antoinette privind-ul pe băiatul palid. Mi-a povestit Caroline că te-ai bătut în stradă şi că ai dispărut fără un cuvânt. La cafeneaua aceea am aflat în ce direcţie ai plecat.
- Am omorât doi oameni, spuse el calm. Am omorât doi oameni.
Marie Antoinette îl îmbrăţişă şi el îşi puse capul la ea în poală. Rămase aşa, întins pe banchetă, cu picioarele strânse. Ea îl mângâia pe cap.
- Nu contează ce ai făcut, dragul meu. Ti-ai apărat viaţa.
- Şi pe a lui, cherie. Îl băteau acolo în stradă. Vroiau să-l omoare. Striga după ajutor… Şi…
- L-ai salvat, Armand, continuă ea. Dar ai riscat prea mult, mon cher. Ţi-ai pus viaţa în pericol. Ce a fost în capul tău?
- Nu ştiu. Pur şi simplu am acţionat din impuls. Nu m-am gândit la nimic. Important e că suntem bine!
- Da, aşa este. Dar totuşi, scumpule, te porţi ciudat.
- Mi-am dat seama, dragă, dar nu ştiu ce e cu mine. Şi eu mă mir! Parcă n-aş fi eu.
- Asta am vrut să spun şi eu, Armand. Că parcă nu eşti tu, mândrul duce de Saint Etoile.
- Ştiu! Mi-am riscat viaţa pentru un ţărănuş…
Armand se ridică şi o privi în ochi. Încercă să râdă.
- Oh, Armand, taci! Nu e râsul tău. Ai înnebunit?!
- Poate că da, Toinette. Dar mă bucur din suflet că l-am salvat de la moarte, deşi habar n-am cine este.
- Sper să reziste pînă la Versailles. E foarte palid. Rana e adâncă, nu?
- Da, şi a pierdut mult sânge. Sper să fie bine! Îl iau la mine.
- Poftim?! Cum să-l bagi în apartamentul tău?
- Îmi interzci?, întrebă el.
- Nu, Armand, cum aş putea? Doar că nu se cade. Se vede de la poştă că nu e aristocrat.
- Nu-mi pasă de titluri acum. Vreau doar să se facă bine, să ştiu cum îl chamă, cine e.
- Eşti nebun, dar fie cum vrei tu.
Caroline se plimba agitată prin dormitor. Nu putea să doarmă. Era îngrijorată. Dacă regina nu-l găsea pe Armand şi nu ajungeau la timp la palat? Ce avea să-i spună regelui? Dacă Armand păţise ceva? Făcuse o baie şi încercase să doarmă. Trimise cameristele la culcare. Timpul trecea şi nici Marie Antoinette, nici Armand nu apăreau. Acum regreta că-i povestise reginei cele întâmplate. Dacă, Doamne fereşte, ea păţea ceva, dădea de necazuri serioase. Căci regele ar fi acuzat-o pe ea. Şi abia după ea ar fi acuzat neglijenţa soţiei sale. O enerva la culme că Armand îşi riscase viaţa pentru un ţăran jegos. Nu putea să conceapă aşa ceva. Nu era normal din partea lui Armand. La ce se gândise, dobitocul? El nici nu ar fi atins un sărăntoc amărât, mort de foame, dar mai să se lupte pentru a-l ajuta. Caroline îl ura pe omul acela, chiar fără să-l cunoască. Din cauza lui, Armand ar putea fi în pericol, sau, mai rău, mort. Ticăitul ceasului o scotea din minţi. Se băgă în pat şi închise ochii. Era groaznic de obosită, dar nu putea să doarmă. După un timp, totuşi, aţipi. Dimineaţa era aproape.
Palatul dormea. Domnea o linişte profundă. Trebuiau să intre din lateral, pentru a elimina riscurile de a fi văzuţi. Intrară impreună, Marie Antoinette şi Armand cu băiatul inconştient în braţe. Refuzase categoric ajutorul soldaţilor. Cameristele o iubeau şi îi erau fidele, astfel că singura probă pentru regină era să ajungă nevăzută până în dormitorul ei. Trecuseră deja 5 ani de când pusese piciorul pentru întâia oară la Versailles şi cunoştea palatul şi toate cotloanele lui, astfel că ajunse fără probleme în dormitor. Cât despre Armand, lui nu-i păsa câtuşi de puţin dacă era văzut. Bârfele şi scandalurile de la curte îl lăsau rece. Valeţii îi săriră în întâmpinare, dar le refuză ajutorul. Ceru să i se cheme doctorii şi închise uşa dormitorului cu piciorul, neavând răbdare să o închidă valetul. Îl puse pe băiat pe imensul pat roşu cu baldachin aurit, pe care se putea vedea blazonul casei „Sfintei Stele”, Saint Etoile. Îi desfăcu legătura de la picior şi se simţi mai liniştit când văzu că rana nu mai sângera atât de puternic. Dar era murdară şi trebuia curăţată numaidecât. Cineva bătu la uşă. Era Lucille, servitoarea lui preferată, o fetişcană frumuşică, brunetă.
- Intră!
- Domnule, spuse ea împingând uşa. Apoi rămase cu gura căscatâ la vederea lui Armand, care era murdar, plin de sânge şi fără o mânecă.
- Spune, Lucille. Armand era impacientat. Ce e? Au venit doctorii?
Fata dădu din cap afirmativ.
- Hai, Lucille, ce stai, pofteşte-i aici. Mişcă-te!!
- Bună dimineaţa, domnule duce, salută timorat şi la fel de surprins unul din cei 3 medici prezenţi.
- Haideţi domnilor, eu nu am nimic, vă rog să va ocupaţi de… vărul meu. E rănit. Repede!
Vărul lui?! De unde o scosese? Aproape că zâmbi. Îşi spuse că n-avea sens să stea să se gândească la asta. O va face după ce se va odihni. Oricum senzaţiile pe care le avea erau mult prea intense pentru a-i permite să înţeleagă ceva. Ceru să i se pregătească baia. Nu fusese atât de murdar niciodată. Se privi într-o oglindă de cristal şi zâmbi amuzat, ignorând privirile întrebătoare ale personalului prezent. Ridică mâinile. Un servitor începu să-l dezbrace. Altul îi scoase cizmele, ciorapii şi pantalonii. Apoi intră în încăperea unde se afla vana plină cu apă fierbinte şi petale de trandafiri roşii. Porunci să fie lăsat singur. Îşi putea scoate lenjeria şi singur şi se putea spăla şi singur. Nu înţelegea de ce era bârfit pentru că prefera să facă nişte lucruri strict personale de unul singur. Însă la Versailles eticheta încă avea mai multă putere decât nonconformista regină. Întră în apă şi luă o petală. Roşu. Zâmbi din nou, lăsându-şi capul pe spate. Roşu, culoarea lui preferată. Roşu era şi sângele care curgea din rana lui… Iar se gândea la el. Orice făcea, oricât de epuizat era, gândul îi era la fel de sprinten ca-ntotdeauna şi zburda prin apartamente, oprindu-se în dormitor. Se lăsă sa alunece uşor până se scufundă cu totul în apa parfumată. Apoi ieşi de sub apă, trecând mâinile peste ochi şi faţă, îşi dădu părul pe spate şi se lăsă din nou pe spate. Închise ochii şi aţipi imediat. Dar nu pentru mult timp, să fi fost vreo câteva minute, că auzi nişte bătăi uşoare la uşă.
- Da!
- Domnule, medicii vă transmit că domnul se va reface, cu condiţia să se odihnească mult şi să nu facă eforturi inutile de a se ridica din pat, spuse un servitor.
Armand făcu un semn cu mâna dreaptă şi servitorul părăsi baia. Razele roşiatice ale răsăritului se jucau vesele cu oglininzile de cristal când el ieşi din baie.
- Suc de portocale, Lucille, îi spuse aproape şoptit fetei, fără a o privi măcar.
Parcurse câteva încăperi vaste, uşile i se deschideau, servitorii se aplecau salutând-ul. La câţiva paşi în urma lui se grăbea fidela Lucille. Intră în dormitorul scăldat de lumina începutului zilei şi privi patul în care zăcea „vărul lui”.
- Lasă-l pe măsuţă. Nu sunt pentru nimeni altcineva în afară de Marie…, de Maiestata sa.
- Am înţeles, domnule.
Privi paharul de cristal cu picior înalt. Bâu puţin din sucul proaspăt, care încă mai avea spumă la suprafaţă, şi apoi privi din nou patul. Se îndreptă spre fereastă. Soarele părea o bilă de foc pe oglinda Marelui Bazin. Desfăcu snurul gros, aurit al unei draperii, care căzu grea lovindu-se de geamăna ei, domolind astfel neastâmpărarea luminii, care dansa pe faţetele cristalelor celor două candelabre şi ale oglinzilor, de toate mărimile şi formele, prezente peste tot. Celelalte două ferestre lăsau lumina să intre în continuare. Apoi se întinse pe pat, langă băiatul, care respira profund, parcă suspinând. Se întoarse cu faţa spre el, îşi puse capul pe mâna dreaptă. Era atât de aprape de el, că-i simţea bătăile inimii. Intinse degetele spre el şi arătătorul îi alunecă uşor peste spranceana stângă; nepensată, dar subţire şi foarte uşor arcuită. Ceva sclipi. Armand încercă să întindă mâna spre pieptul băitatului, dar adormi cu fruntea lipită de tâmpla acestuia.
După un timp auzi vocea Carolinei. Încă avea ochii închişi. Aceasta îi cerea primului valet s-o anunţe, iar el o refuza, respectând ordinele transmise prin Lucille. Se întoarse apoi pe burtă şi-l îmbrăţişă pe băiatul de lângă el. Tresări şi se îndepărtă brusc. Acesta-l privea speriat.
About Fleur du Mal:
Leave a Reply
Comentarii recente