A fi gay în România

1. (continuare)

3 CommentsSaturday • June 20, 2009 • by Fleur du Mal

-          Bună ziua, salută ea sec. Cu ce vă servesc?

-          Bună ziua, doamnă, salută politicos Armand.

Caroline îl privi mirată. Reacţia ei nu scăpă femeii, care o privi dispreţuitoare.

-          O limonadă ar fi minunată, continuă Armand cu tonul său calm, dar rece şi ferm.

-          Să nu fie prea dulce!, adăugă poruncitoare Caroline.

-          Desigur, răspunse femeia fără s-o privească pe contesă şi plecă.

Apoi Caroline se întoarse spre Armand.

-          Ce te-a apucat dragă?, întrebă el.

-          Mai întrebi?! Tare ciudat mai eşti, Armand! Începi să mă enervezi!

-          Explică-te, scumpo, zise el lăsându-se pe spate.

Nu părea să-l deranjeze faptul că spătarul scaunului ar putea fi murdar, ceea ce o iritase şi mai mult pe Caroline.

-          Ce-i cu atâta consideraţie pentru baba asta scârboasă?! Tu n-ai văzut ce nepoliticoasă e?

-          E o femeie simplă, din popor şi nu cred că e trecută de 45 de ani aşa că nu e babă! Şi cred că a fost politicoasă în felul ei brut.

-          Ah, Armand, tare ciudat mai eşti, răspunse Caroline. Hai femeie odată!, strigă ea nervoasă.

-          Caroline! Ce-i cu comportamentul ăsta de mahalagioaică?

-          Taci, Armand! Nu mă jigni, că oricum m-a enervat mizerabila asta.

-          Tu ai vrut să venim la Paris, aşa că hai să terminăm cu prostia asta şi să ne simţim bine.

Caroline schimbă repede subiectul, căci nu suporta să i se facă observaţie, dar Armand avea dreptate. Ea-l scosese la plimbare. Îi ceru să-i povestească despre vizita, pe care acesta o făcuse la Viena. Un diplomat austriac îi povestise despre o frumoasă proprietate din apropierea capitalei. Lui Armand îi plăcea să călătorească. Avea o fire neliniştită şi o pasiune pentru reşedinţe fastuase. În loc să trimită pe cineva să achiziţioneze conacul pentru el, se duse chiar el personal. Era un prilej perfect pentru Marie Antoinette, care îi încredinţă o scrisoare şi daruri scumpe pentru mama ei. La sosire, impărăteasa Maria Theresia îl invită să rămână la Schönbrunn pe durata şederii la Viena. Ducele acceptase invitaţia împărătesei încântat de onoarea ce i se făcea.

-          Vă umplu paharele?, întrebă femeia întrerupând brusc relatarea lui.

-          În sfârşit ai catadicsit să vi şi dumneata, spuse zeflemitoare contesa de Vichy. Umple-le şi pleacă din faţa mea!

Femeia o privi cu ură, dar execută ordinul şi se retrase înjurând.

-          Insolenta dracului! Cum îşi permite?!

-          Iar ai început, Caroline? Dacă vrei plecăm şi am terminat povestea.

-          Continuă, Armand! Nu am avut timp să-mi povesteşti de când te-ai întors. Imediat te-ai dus la aia!

-          Aia e regina ta, aşa că mai mult respect te rog! Şi prietena mea cea mai bună, şopti el pentru a nu fi auzit de terţe persoane. Am locuit la mama ei, dacă e până-ntr-acolo şi aveam veşti…

-          Bine, bine, lasă asta. Hai spune-mi, ai cumpărat conacul?

-          Da, răspunse el.

Ar fi continuat, dacă atenţia nu i-ar fi fost atrasă de hărmălaia cumplită, care începuse din senin. Se ridică, sub privirile scandalizate ale Carolinei, pentru a vedea de unde provenea gălăgia. El o ignoră şi părăsi terasa. Nu avea de mers mult până la colţ. Scena era îngrozitoare, dezgustătoare chiar. Un băiat zăcea în drum, cu genunchii la piept. Din privirea disperată curgeau şiroaie de lacrimi. Armand se aplecă şi-şi scoase pistolul din cizma piciorului drept. Doi bărbaţi murdari, de vârstă medie, îl băteau. Nu păreau să observe prezenţa lui Armand. De fapt erau forte preocupaţi să-şi omoare victima în bătaie.

-          Ajutaţi-mă domnule!, strigă deznădăjduit tânărul spre Armand.

Agresorii se întoarseră brusc. Unul dintre ei, care părea mai în vârstă, răcni la Armand.

-          Cară-te dracului de-aici, mimoză parfumată!

-          Ba ai să te cari tu, animal împuţit, i-o-ntoarse arhiducele enervîndu-se.

Namila se năpusti asupra lui Armand, care îi trase o lovitură cu biciuşca de călărie peste faţa schimonosită de răutate. Bărbatul răcni şi dădu un pas înapoi. Lovitura fusese atît de puternică, încât semăna mai degrabă cu o tăietură adâncă. Faţa i se umplu de sânge. În acelaşi moment celălalt bărbat îl izbi pe tânărul pe care-l bătea de drum şi se repezi la Armand, cu un pumnal în mână. Acesta ridică calm mâna dreaptă, ţinti şi glonţul trecu printre sprâncenele bătăuşului, care se prăbuşi la pămînt. Urmă o clipă de uimire şi groază. Nu omorâse pe nimeni, niciodată.

-          Ajutor! strigă băiatul, pe care bărbatul cu obrazul plesnit îl lovi şi-l urcase într-o clipită pe un cal. Sări şi el pe spatele animalului, care o luase deja la fugă până când Armand încălecase pe al lui, ignorând strigătele Carolinei şi mulţimea care se adunase.

Galopa pe străzile Parisului întrebând lumea din fuga calului, dacă a văzut un bărbat şi un băiat trecând pe acolo în goană. Tot aşa o ţinu până când ieşi din oraş. Gândurile începuseră să-i alerge haotic prin minte. Nu înţelegea de ce se expunea pericolelor pentru a ajuta un ţărănel amărât, aşa cum obişnuia să-i numească. La urma urmelor asta era, pe când el era influentul duce de Saint Etoile, confidentul reginei Franţei. Totuşi ceva îl îndemna să meargă mai departe, să nu renunţe. Dacă va trebui să înfrunte furia acelui animal? Desigur, nu avea de ce să-şi facă griji, pentru că era un spadasin înnăscut. Celălalt nu avea decât un pumnal. Iar el, Armand, mai avea şi biciuşca de călărie, care se dovedise a fi foarte eficientă. Calul obosise; trebuia să încetinească. Era pe drumul spre Chateau de Vincennes. Pădurea fura razele soarelui, care oricum avea să apună în cel mult o oră.

În tot acest timp Caroline, văzând că Armand nu mai apare, ceru să i se aducă calul. Femeia care-i servise strigase după ea crezând că va pleca fără să plătească. Contesa îi aruncă în scârbă o monedă de aur. Văzând că soarele apunea îşi zise că n-ar fi tocmai prudent să plece singură spre Versailles. Regreta acum, că dăduse liber gărzilor de corp. A vrut să petreacă o zi cu Armand, doar ei doi, dar acum era singură şi nu ştia nimic de el. Ceru o trăsură, dar mai bine tăcea, căci femeia se repezi la ea.

-          Ce-i mă, farfuzo? Ai rămas singurică?! Poate te ia dracu pe drum.

-          Cum îndrăzneşti?, se enervă instantaneu Caroline. Tu şti cine sunt eu, bestie?

-          Poţi să fi şi muma pădurii, răspunse femeia râzând.

Schimbul de replici tăioase atrase spectatori de pe stradă. Nu vedeai aşa ceva în fiecare zi. O aristocrată înfumurată era huiduită în mijlocul străzii de către o femeie simplă, din popor. În mod sigur tânăra parfumată era vinovata. Femeile din jur începură să ţină partea hangiţei, sau ce-o fi fost. Una dintre ele o întrebă pe Caroline ce se întâmpla, iar ea răspunse că ceruse o trăsură, pentru că trebuia să ajungă la Versailles şi se însera, şi femeia aceea începuse să o jignească din senin. Dar versiunea hangiţei se dovedi în câteva momente a fi mai pe placul celorlalţi.

-          Du-te dracului cum şti, nenorocito!, îi strigă femeia Carolinei.

-          După ce că ne omorîţi, ne sugeţi sângele, blestemaţi de aristocraţi…, continuă cea care o întrebase ce se întâmpla. Mai ai tupeu să ceri ajutor cuiva, cu care te-ai purtat în aşa hal?

-          Du-te naibii învârtindu-te sau cum şti, blestemato!!, urlă din nou hangiţa. Dispari până nu-ţi rup toate oasele!!

Caroline, furibundă, încălecă. Nimeni nu se oferise s-o ajute.

-          În locul tău m-aş păzi!, îi strigă ea femeii.

-          Pleacă de aici, că te fac friptură şi te trimit pachet la Versailles!

Caroline plecă la galop spre Versailles. Se va răzbuna! Ţăranca aceea va regreta cumplit că a jignit-o pe contesa de Vichy. La cât era de nervoasă ar fi fost în stare s-o omoare cu mânile goale, dacă nu s-ar fi adunat toată plebea să-i sară în ajutor. Şi tâmpitul ăla de Armand o părăsise. Acestea erau gândurile care se învîâteau în mintea Carolinei, în timp ce galopa spre Versailles. Că-i plăcea sau nu, tot trebuia să-i spună reginei că Armand dispăruse şi că ar putea fi în pericol. Singură nu ar fi putut face prea multe fără să atragă atenţia. Prin urmare cea mai bună soluţie era să se ducă de la început la Marie Antoinette şi să-i povestească totul, înainte ca aceasta să afle totul cu înfloriturile de rigoare. Dar mai avea mult pînă la Versailles şi ea abia ieşise din Paris. Soarele ameninţa să dispară după orizontul îndepărtat. Ceasul îi arăta aproape ora 21:00. Încă puţin şi va fi întuneric. Nu îi plăcea ideea că era înarmată doar cu un mic pumnal, pe care-l purta cu ea pretutindeni. Dintr-o dată se trezi pe jos. O dureau toate. Calul călcase într-o groapă şi acum nu mai putea să se ridice. Începu să înjure şi să blesteme, dar realiză că fusese vina ei. Forţase limitele animalului. Acum trebuia să-şi continue drumul pe jos şi culmea, nici o trăsură nu trecea pe lângă ea. Ar fi putut să se ducă până în piaţa Ludovic XV să ia o trăsură, dar părăsise capitala furibundă şi acest amănunt îi scăpă. Îşi spuse că nu e suficient de atentă şi de calculată. De acum înainte va avea mai multă grijă. Era prea departe de Paris şi nu avea sens să se întoarcă. Nu avea altă opţiune, decât să-şi continue drumul pe jos. Va ajunge peste câteva ore, în cel mai bun caz.

În pădure Armand pierduse complet urma acelui bărbat. Soarele apusese deja de câteva minute, cerul era senin şi nu era chiar beznă. Brusc o funie groasă îi încolăci gâtul şi îl spânzură de o creangă groasă. Apoi îl scăpă şi căzu de la câţiva metri pe pămîntul moale, acoperit de frunze umede, pe jumătate putrezite. Abia mai putea să respire.

-          Unde ţi-e pistolaşul, mimoză?, îi strigă bărbatul în timp ce cobora din copac.

Posted in: Diamante în nisip