1. (continuare>)
Nu putea să se ridice. Era ameţit şi horcăia. Criminalul se apropie de el şi-l apucă cu brutalitate, ridicându-l. Apoi îl azvârli, dar Armand îşi revenise şi se ridică imediat. Nu avea cu ce să se apere. Spada şi biciuşca erau prinse de şeaua calului, care era la câţiva metri în spatele agresorului. Acesta din urmă avea un pumnal mare, ascuţit. Lama sclipea în razele lunii, care pătrunseră prin desiş. Pumnalul zbură spre Armand, dar băiatul îl împinse la o parte şi lama ascuţită i se înfipse adânc în gamba stângă. Se prăbuşi cu un strigăt de durere. Bărbatul se aruncă asupra lui Armand, îl tânti la pământ şi încerca să-l sugrume. Poate că ar fi reuşit, dar băiatul îşi smulse pumnalul din picior şi-l aruncă ducelui, care-l prinse şi-l înfipse în spatele adversarului. Acesta înţepeni. Armand îl lovi din nou şi lacrimile îi umpluseră ochii. Îl înjunghie din nou. Bărbatul scuipă sânge pe Armand, care încerca cu dispereare să scape din strânsoarea muribundului. Scoase pumnalul din spatele acestuia şi-l înfipse iar, cu toată puterea. Plângând reuşi să-l împingă pe bărbat de pe el. Acesta horcăia. Era pe punctul de a-şi da duhul.
- Te blestem!, şopti acesta scuipând sânge. Să-ţi aducă numai nenorociri! Să regreţi că nu m-ai lăsat să-l omor!, urlă el ultimele cuvinte şi muri.
- Să te ierte Dumnezeu!, spuse Armand şi-şi sterse lacrimile cu mânile murdare de pământ şi sânge.
Privi împrejur, căutând-ul pe băiatul acela necunoscut pentru care îşi riscase viaţa de mai multe ori într-o singură zi. De ce o făcuse? Nu avea timp să se gândească atunci. Va analiza situaţia când vor fi în siguranţă, acasă, în palatul de marmură, cristal şi aur, la Versailles. Îl strigă, dar acesta nu-i răspunse. Apoi îl văzu pe jos plin de sânge. Era inconştient. Pierduse mult sânge. Armand îşi rupse o mânecă de la cămaşă, cu care strânse piciorul băiatului deasupa rănii. Îl scutură şi-l strigă. Acesta deschise ochii şi încercă să se ridice, dar se prăbuşi în braţele lui Armand. Reuşi cu greu să-l ridice de pe jos şi să-l urce pe cal. Era epuizat, dar nu putea ceda acum. Îi aştepta un drum destul de lung până la Versailles. Sări şi el pe cal şi porni încet spre Paris. Era deja noapte şi se lăsase frigul. Avea un sentiment ciudat. Cu o mînă ţinea hamul şi cu cealaltă îl ţinea pe necunoscut. Îi făcea plăcere să-i simtă trupul lipit de al lui, să-i cuprindă talia. Îi dădea o stare de bine. Nu reuşea să-şi dea seama ce simţea şi de ce îi plăcea. Alungă repede gândurile, care-i dădeau târcoale. Era absurd.
Louis al XVI-lea obişnuia să se retragă în apartamentul său la ora 23:00. Era prea devreme pentru tânăra regină. Ea trimise după prietenul ei, domnul duce de Saint Etoile, şi rămase surprinsă când camerista reveni cu vestea că acesta plecase la Paris cu domnişoara contesă de Vichy. Trebuia să se fi întors. El nu obişnuia să rămână peste noapte în Paris. Nu se simţea în siguranţă în capitală. Probabil că ceva se întâmplase. Marie Antoinette decise că ar fi indicat să-l aştepte. Îşi chemă prietena cea mai bună la o partidă de cărţi. Prinţesa de Lamballe sosi indată. Regina nu prea era atentă la joc. Sună din clopoţel şi porunci să fie anunţată când va sosi domnul duce sau domnişoara contesă. Prinţesa nu-i spuse nimic. Era una din foarte puţinele persoane, care o iubeau şi o apreciau sincer pe Marie Antoinette. Ştia că reginei nu-i plăcea să amestece relaţiile şi că dacă dorea să vorbească despre unul din prietenii ei o făcea în mod natural, fără a fi întrebată. Dar secretele erau sfinte. Marie Antoinette era fidelă prietenilor ei şi mai ales lui Armand, care o susţinea cu toată fiinţa lui. Într-un final, regina o rugă pe prinţesă s-o părăsească pe motivul că nu se putea concentra asupra jocului şi că ar fi mai câştigate dacă ar dormi. După ce rămăsese singură în cabinet, Marie Antoinette sună clopoţelul. Prima cameristă apăru somnoroasă. Era târziu; trecuse de ora 1 noaptea. Domnul duce de Saint Etoile nu sosise încă. Nici de domnişoara contesă de Vichy nu se ştia nimic. Atunci, realizînd că nu va putea închide ochii, regina se ridică, ceru un şal şi coborî în curtea de onoare. I se părea prea frig pentru o noapte de mai. Făcu câţiva paşi şi privi spre poarta principală. Recunoscu vocea Carolinei. Nu era cea pe care dorea s-o audă. Rămase neclintită. Contesa cerea să fie lăsată să intre, dar paznicii nu vroiau să-i deschidă. Regina făcu un semn cu mâna dreaptă şi un valet se înfăţişă îndată, plecându-se în faţa tinerei suverane.
- Ce se întîmplă la poartă?, întrebă ea.
- Se pare că o femeie vrea să intre, doamnă. Paznicii nu o cunosc şi nu vor s-o lase să intre.
- E contesa de Vichy, replică calm Marie Antoinette.
- Cu tot respectul cuvenit, maiestate, dar trebuie să vă contrazic. Femeia asta e fără trăsură, fără cal, e murdară, are părul răvăşit şi ţipă ca o mahalagioaică.
- Să intre!, porunci regina.
Valetul făcu o plecăciune şi se îndreptă spre poarta principală, unde Caroline, furibundă, se răstea la paznici, spunând cine este. Valetul le porunci paznicilor să deschidă, pentru că doamna era aşteptată de maiestatea sa regina. Caroline intră, păşind apăsat, şi se îndreptă spre cea, care părea a fi Marie Antoinette. A doua poartă se deschise numaidecît. Paznicii de aici primiseră aceleaşi ordine ca şi colegii lor de la poarta principală. Apropiindu-se, Caroline o recunoscu pe regină. Făcu o plecăciune. Marie Antoinette o pofti în vestibul. Urcară treptele curţii de marmură, pe care o parcurseră în linişte. Uşile de sticlă se deschiseră şi cele două femei păşiră în vestibul. La un semn al reginei personalul se retrase.
- De ce sunteţi singură, mademoiselle de Vichy?, întrebă suverana încercînd să-şi păstrze calmul.
- Ah, madame, s-a întâmplat ceva inimaginabil…
- Unde e Armand?, întrebă regina făcînd un pas spre Caroline. A păţit ceva?
- Sper că nu!, răspunse contesa.
Vroia s-o vadă pe regină nervoasă, agitată, chinuindu-se să afle ce păţise Armand, dar era conştientă că nu putea să-i întindă nervii prea mult. Marie Antoinette o privi iritată.
- Doamne! Ce s-a-ntîmplat?!, o întrebă ea impacientată.
Caroline îi povesti cele întâmplate. Regina duse mâna la gură, speriată.
- Trebuie să-l căutăm!
- Dar unde?, întrebă nervoasă Caroline. Nu am nici cea mai vagă idee unde ar putea fi!
- Nu contează, răspunse Marie Antoinette. Nu putea ajunge prea departe. Îl voi găsi teafăr şi nevătămat.
În secunda următoare porunci să fie chemat căpitanul gărzilor ei. Acesta primi porunca să părăsească palatul regal împreună cu gărzile ei. Totul trebuia să se întâmple în minutele imediat următoare, dar cu toată discreţia. Avea să meargă şi ea, ceea ce evident că nu trebuia să se ştie. O trăsură uşoară o aştepta pe Maiestatea sa după grilajele aurite. Totul se desfăşurase în linişte şi în cel mai scurt timp. Căpitanul nu îi discuta ordinele niciodată. Primise porunca s-o ajute pe regină să-l caute pe ducele de Saint Etoile. Deşi nu îl putea suporta pe confidentul maiestăţii sale, căpitanul nu spuse nimic. Ordinul suveranei trebuie respectat şi dorinţa ei îndeplinită. Drumul până la Paris îi păru reginei interminabil. O enerva faptul că trebuia să se ascundă. Merseră la cafeneaua, despre care vorbise Caroline. Cineva din personal le indică direcţia în care plecase Armand. Alt indiciu nu aveau. Era cam greu să-l găsească. În timp ce mergeau în direcţia indicată regina deschise fereastra trăsurii şi făcu un semn căpitanului, care se apropie călare. Călărea paralel cu trăsura reginei.
- Dacă mergem pe drumul acesta vom ajunge la Vincennes, spuse Marie Antoinette.
- Da, Maiestate, răspunse căpitanul. Dar vom intra în pădure înainte.
- Dar, mai avem mult. Nu are sens să gonim. Caii vor obosi şi asta nu ne convine, căci trebuie să fim înapoi la Versailles înainte de răsăritul soarelui.
- Ne vom întoarce la timp, doamnă.
- Şi dacă nu-l găsim pe domnul duce?
- O fi printr-un bordel, spuse căpitanul.
Marie Antonette îl privi furioasă şi acesta îşi ceru numaidecât scuze pentru gafa făcută.
- Domnule, abuzezi de încrederea şi bunăvoinţa mea!
- Vă cer iertare, Maiestate. Nu se ve repeta.
Regina închise fereastra şi se lăsă pe spate, privind în gol. Căpitanul se îndepărtă nervos. Făcuse o gafă de toată frumuseţea. Noaptea era rece şi umedă. Începuse să se lase roua. Brusc, regimentul şi trăsura se opriră. Marie Antoinette îi auzi pe oameni spunând că se apropie cineva. Era Armand cu băiatul pe care-l salvase. Regina coborî din trăsură, agitată, în ciuda doleaţelor căpitanului. Câţiva soldaţi îl ajutară pe duce, luând-ul pe băiat de pe cal. Armand descălecă şi el. Era livid. Se apropie de Marie Antoinette şi îi sărută mâna. Regina surprinse privirea prietenului ei spre băiatul pe care-l ţineau soldaţii şi porunci să fie dus la trăsură. Apoi îi făcu semn lui Armand să urce şi el.
About Fleur du Mal:
Leave a Reply
Comentarii recente