Fleur du Mal

De luni în coace, toată lumea sare de cur în sus că Ricky Martin e gay. Ce atâta fâs? O fi pentru toate femeile hetero, cărora li se scurgeau ochii după el. Pentru un alt gay, care dispune de acel al 6-lea simţ, numit “gaydar”, nu e nici un fel de noutate, ci o simplă confirmare. De fapt mă cam irită boom-ul ăsta mediatic. Reflectă însă natura umană.

- Vai fată, ai auzit?!! (dând din mâini)

- Ce, dragă?

- Ricky Martin e gay! (dând din mâini şi ţopăind)

[...]

Sunt umilit, în micimea mea, de acest gest. Poate că nu merit un miracol, la urma urmei nu sunt eu în măsură să spun că-l merit, dar cred în miracole. De vreo câţiva ani am ales să pornesc pe un drum al meu, de fapt pe drumul meu, ca să fiu cât se poate de explicit. Destinaţia este paradisul, aşa cum îl înţeleg eu. Nu ştiu când voi ajunge, dar de la o vreme în coace simt că mă apropii.

[...]

te-am aşteptat duminică seara

ceas după ceas, cu mănuşile atarnate

de genunchii îndreptaţi spre iubire

ţi-am strigat numele

pe aleile înguste, unde cainii

pandeau sufletele rătăcite în iluzie

[...]

Stau cu obrazul lipit de uşă. Aştept fiecare pas ce se apropie. Ascult fiecare zumzăit de chei. Ies pe coridor în picioarele goale şi întind capul prin fereastra ce ajunge până la jumătatea peretelui. Urmăresc fiecare siluetă din stradă. Tresar la fiecare zgomot. Mi-e teamă să mă întorc în pat. Poate va veni cineva, iar eu nu mă voi trezi la timp să-l întâmpin…

…

Am aşternut pe o coală albă de hârtie toate minciunile pe care le-am spus. Le-am scris apoi pe acelea ce mi-au fost spuse. Am încercat să fac o balanţă. Nu-mi dau seama dacă mintea mea pur şi simplu nu reuşea să calculeze cifrele corect sau dacă doar nu am vrut să conştientizez faptul că intrările erau cu mult mai numeroase decat ieşirile. M-am oprit din numărat.

…

[...]

Viaţă…

Uneori îmi desfăşor activităţile de zi cu zi gândindu-mă cu nerăbdare la seara, la noaptea ce urmează… la momentele în care voi dormi şi nu voi mai gândi, nu voi mai simţi. Este într-adevăr un privilegiu să poţi simţi ceea ce te înconjoară şi ceea ce trăieşti. Dar se întâmplă câteodată ca acestea să fie într-atât de copleşitoare, întrucât îmi doresc doar să adorm şi să anesteziez tot ceea ce reprezintă lumea în care trăiesc…

De cele mai multe ori mi se întamplă să ajung noaptea târziu acolo unde locuiesc şi să găsesc micul apartament în beznă şi în linişte absolută. Mă înspăimantă această senzaţie. Senzaţia că nu mă aşteaptă nimeni la masa din bucătarie sau în pat. Faptul că oala de pe aragaz este goală. Ideea că patul nu este aşternut. Realitatea crudă – trăiesc aici, între milioane de oameni şi sunt singură.

Mă tot trezesc cu o foaie albă de hartie în mană pe care aştern cuvinte. Nu ştiu cui i le adresez. Le scriu, îndoi hartia şi o arunc la gunoi. Ca pe un rest de mâncare, de care doresc să mă descotorosesc într-o clipită. Duc apoi a doua zi gunoiul la container şi sper că cineva va citi acele rânduri. Şi va veni să mă salveze. Să mă cureţe cu un detergent ieftin şi să scurgă apa din mine pană la ultimul strop de durere…

Îmi doresc atat de mult să trăiesc…

Acum câteva minute am ajuns acasă. Şi am stat un pic, gândindu-mă la ce aş putea să fac. Somn nu prea îmi e, dar sunt prea obosit ca să lucrez; apoi mi-am dat seama că n-am mai scris de mult pe blog (şi nici în altă parte). Am pus-o pe Mimi cu “I want to know what love is”. Primul vers este: “I gotta take a little time…” Şi am realizat că n-am făcut nici asta de foarte mult timp. Poate că e uşor deplasat să folosesc sintagma “a fi stăpân pe timpul tău”, că la urma urmei nu ştii niciodată ce poate interveni. Dar într-o măsură destul de mare se poate face acest lucru. Încă sunt legat de un job obişnuit, care mă scoală cu noaptea-n cap, îmi fute zilele şi serile tot ce fac, e să-mi arate cât de obosit sunt. E un ultim exerciţiu de răbdare.

Lăsaţi-o pe Mimi să cânte, poate vă mai destinde emoţiile. Mă bucur că e, stai ce e? Ah… E deja sâmbătă, anyway, mă bucur că sunt liber şi pot să-mi trag sufletul un pic. Îmi face plăcere când pot să-mi las degetele să se plimbe libere pe tastatură, chiar dacă produsul finit este un text lipsit de sens şi poate chiar plictisitor. Nu scriu pentru vreun public, scriu pentru că unerori mă relaxez sufleteşte în acest mod. În fond şi la urma urmei, chiar nu am nimic de zis în seara asta, nu militez pentru nimic, nu crtitic nimic, nu povestesc absolut nimic.

Mă bucur doar. Mă bucur că sunt în viaţă şi că după atâta luptă şi atâtea drumuri greşite, simt că în sfârşit păşesc pe drumul meu, simt că fac ceea ce fac pentru mine!

Nu prea mai am nimic de zis. Între timp mi s-a făcut şi somn, aşa că mă bag în pat.

I really love Gaga’s “Bad Romance” video. A true explosion of metaphors!

atunci cand îţi vei aminti de mine

vei vedea un suras

în urma paşilor repezi

îndreptaţi spre trecut.

mă voi fi grăbit să ajung din urmă

un bulgăr de zapadă

topit.

vei întinde o mană-

din spate umerii să-i cuprinzi.

iar mie nu mi-ar mai fi teamă

de nimic.

mă voi fi trezit

urcată pe acea sanie

ce m-a purtat înainte de a a ma naşte

spre viaţă.

voi fi îmbraţişat mai des.

voi fi plans mai puţin.

voi fi vorbit mai mult. mai deschis.

…

atunci cand te vei gandi la mine

vei spune că nu ai cunoscut alt om

care să iubeasca într-atat.

vei ştii că am ştiut să iert.

şi mai ales, că m-am iertat.

Următorul text aparţine prietenei mele Andreea Adam:

“Ascult la televizor ştirile. Mă crispez, mă încrunt, apoi râd, râd în hohote, îmi dau lacrimile – nu ştiu nici eu dacă de supărare sau de extaz, mă enervez, mai bag câte o „mai du-vă dracu de idioţi”, apoi râd din nou. Mă înroşesc la faţă de ruşine şi sting televizorul. Analizez şi ajung la cea mai logică concluzie: românii s-au refugiat în basme. Putem distinge cu uşurinţă unele tradiţionale româneşti, altele străine, legende religioase, poveşti nemuritoare şi multe filme ştiinţifico-fantastice.

Spre exemplu să ne gândim la „Hänsel şi Gretel”. Luând exemplul acestei poveşti, politicienii noştri au luat cu asalt căsuţa de turtă dulce numită Românica, interpretând evident greşit morala poveştii, şi au înfulecat din ea până când burtihanele lor disgraţioase au atins pământul odată sărutat de Ion. Au furat şi comoara „vrăjitoarei”, înşelându-se din nou, căci „vrăjitoarea” era chiar ţărişoara noastră dragă, şi au împărţit-o cu bucurie în suflet copiilor şi nepoţilor lor, evident. „Vrăjitoarei” nu au reuşit să-i vină însă de hac fiindcă nu încăpea în cuptor aşa că au nimicit-o ignorându-i strigătele de disperare.

[...]